Zilele trecute, unul dintre compatrioţii noştri rezidenţi în Italia, intervievat de un post de radio, se declara mulţumit de victoria lui Silvio Berlusconi în alegerile legislative din 13-14 aprilie.
Aştept reacţia compatriotului nostru după primul discurs al lui Umberto Bossi, partener tradiţional al lui Berlusconi, împotriva imigranţilor. Până atunci însă se cuvine să privim cu dezamăgire şi tristeţe la ascensiunea lui Silvio Berlusconi. Probabil că italienii nu au avut de ales, pentru că altfel este greu de înţeles cum ar fi putut ei realege un lider politic care şi-a folosit mandatele de prim-ministru ca să schimbe legile ţării şi să se protejeze de rigorile legii, scăpând de aproape toate procesele de corupţie ce-i fuseseră intentate şi eliminând prevederile legale care sancţionau conflictul de interese? În zona anglo-saxonă, unde statul de drept este nenegociabil, victoria lui Berlusconi a oripilat pe toată lumea, de la stânga la dreapta spectrului politic. Până şi săptămânalul „The Economist“, promotor declarat al valorilor Dreptei, le recomanda italienilor să voteze cu Veltroni şi nu cu Berlusconi - de unde se poate vedea că, într-o democraţie autentică, respectarea legilor, cu precădere a celor menite să penalizeze corupţia, este mai presus de orientarea ideologică.
Întâmplător sau nu, realegerea lui Silvio Berlusconi a avut loc cu scurt timp înainte de „albirea“ lui Adrian Năstase de către judecătorii ICCJ, instanţă condusă de altfel de fostul consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu. Dosarele sale au fost întoarse la DNA pentru refacerea probatoriului, nu pentru că procurorii ar fi lucrat prost, ci pentru că, după începerea anchetei, Curtea Constituţională a modificat interpretarea legii răspunderii ministeriale astfel încât orice investigare penală a domnului Năstase şi a colegilor săi deputaţi sau senatori să nu poată fi iniţiată