"Literatura n-a avut nevoie de nimeni pentru a fi alungata din lume; ea a fost suficient de importanta, din pacate, pentru a se inchide singura in turnul de fildes pe care tot ea il ridicase." Aceasta este una dintre concluziile lui William Marx, profesor de literatura comparata, formulata in cartea lui L'Adieu a la litterature (Minuit, 2005).
Lucrurile stau de fapt astfel: pentru francezi, intronarea postmodernitatii - mai mult decat a postmodernismului - inseamna, intr-un fel, sfarsitul literaturii. Spre deosebire de americani, unde acelasi lucru inseamna, de fapt, revenirea la o literatura "umana", vie, o data cu abandonarea "teoretismelor" de tot felul. Ambele perspective pot fi explicate prin recursul la ceea ce se cheama "politica literaturii".
Literatura franceza a fost multa vreme un produs exportabil de cea mai mare valoare: alaturi de romanul popular, poezia moderna, incepand de la Baudelaire si trecand prin Rimbaud, Mallarme, apoi prin avangarda, a instituit o paradigma poetica. Asa dupa cum, multa vreme, filosofia a fost in Germania singurul teritoriu care putea fi ales ca scena a unei revolutii, literatura a ramas, pana de curand, pentru francezi, spatiul in care revolutia se realizase si continua sa o faca. Cu succes, pentru ca, prin ea, Franta cucerea, inca, lumea.
In tot acest timp, literatura engleza si mai ales cea americana stateau la panda. In ciuda lui Joyce si a Virginiei Woolf, a lui Beckett (care insa le amintea profund jignitor vorbitorilor de engleza cat este totusi de important sa scrii si sa citesti in franceza), literatura moderna nu era in primul rand literatura engleza.
Nu la Londra se facea politica literaturii, ci la Paris. Si atunci, ceea ce s-a intamplat dupa 1945 a fost cu adevarat revolutionar pentru imaginea culturii americane: noua realitate socioeconomica din interbelic (imigratie, flux de capital,
