Nu există înţelegere fără efort. Propoziţia aceasta pare desprinsă dintr-o panoplie a banalităţilor inepte, genul de afirmaţie inutilă care nu doar că nu mai are nevoie de argumente, dar nici măcar nu mai trebuie pomenită. În realitate, gîndul de mai sus e departe de a fi comun. Dimpotrivă, majoritatea credem că putem înţelege un lucru doar pentru că i-am acordat atenţie o vreme. Nimic mai înşelător. În realitate, cine a înţeles un lucru de la sine, fără ca mai înainte să fi simţit neplăcuta senzaţie că de fapt nu-l pricepe, acela se cheamă că nu l-a înţeles. El doar a înregistrat problema fără să-i intuiască dificultatea. E ca atunci cînd mergi pe un drum neted de-a lungul căruia nu te împiedici de nimic. Înaintarea se face fără efort, în virtutea inerţiei. La fel se întîmplă cu o problemă pe care o pricepi de prima dată: o înţelegi de la sine, ca imediat după aceea să-ţi pierzi interesul pentru ea. Înţelegerea pare să lichideze importanţa obiectului asupra căreia s-a aplecat, tot aşa cum o enigmă, de îndată ce e rezolvată, cade în indiferenţă. Aşa se face că nu ne preocupă decît problemele nerezolvate, în timp ce pe cele rezolvate le îngropăm în cimitirul memoriei culturale.

În realitate, semnul după care poţi să-ţi dai seama că ai înţeles ceva este că faci o asociaţie de idei pe care nu o făcuseşi pînă atunci. E ca şi cum ai stabili o legătură între două lucruri care, cu puţin timp mai devreme, nu erau legate prin nimic. Creezi un cuplu de imagini care îţi umple dintr-odată un gol mental. Urmarea imediată este că interesul pentru problemă, în loc să scadă, creşte, iar descoperirea o percepi ca pe o mică revelaţie, ba chiar ca pe o răsplată a efortului depus. Şi atunci te comporţi ca subiectul unei reacţii în lanţ: dificultatea cere efort, efortul duce la descoperirea unei relaţii, iar relaţia îţi păstrează viu interesul pentru problemă. În cazul celăl