Aurel Pantea e un poet care are aerul a şti totul despre poezie. Departe de-a mai înfăţişa un caracter spontan, aceasta se elaborează ca o "serbare a intelectului", conform faimoasei formule a lui Valéry, ca o strădanie a unei autooglindiri exhaustive în care cunoaşterea de sine apare ca o proprietate a substanţei înseşi. Sensurile sunt infuzate în imagini, după cum imaginile sunt infuzate în sens, printr-o incantaţie a cuvintelor ce nu uită a se confesa ele însele, adică a se compune într-o atitudine a propriei lor condiţii existenţiale ca atare, aparent destructurată, aparent supusă unei improvizaţii iscate din blazare sau doar inocent jucăuşă: "Aşa, deci, scrisul ca osîndă. Şi îl găseşti astfel pe unul / vorbind despre / salvare, într-o piaţă, după mulţi ani, în el toate sunt elocvente, / numai partea aceea nepreocupată de vreun sens se joacă / şi rîde ca o copilă". Raportul poeziei cu realitatea e, la rîndu-i, graţios sofistic, lunecos, cu o turnură ludică ce însă nu exclude enigma, precum un joc de-a v-aţi ascunselea pe mize absolute: "O scurtă discuţie cu poetul Kocsis Francisko: / ce faci, dragule, scriu, e bine că nu te laşi pradă / realităţii, că nu te predai, m-am predat de mult, / dar realitatea nu ştie, scrie despre asta, nu scriu, / altfel realitatea va afla că m-am predat şi nu ar fi bine, / realitatea e încîntată să aibă probleme". Nu mai puţin poezia e un soi de mimetism ritualic al vieţii şi al morţii, lipsit de patetism formal, fin ironic la prima vedere, însă în fapt intens participativ, esenţializat printr-o disciplinare a emoţiei. Versurile sugerează un gen de cimitir al unor făpturi şi voci iubite, acum greu perceptibile, stăpînit de un ritm "în care ne jucăm tot timpul / de-a moartea cuiva, şi-acel cineva nu vrea să învie, şi noi îl înviem", întrucît "aşa ne place, să stai în moarte, ca şi cum nu ai fi / plecat, să fii / cu iubitele vii şi cu i