Noi, românii, avem o experienţă istorică în materie de „întoarcere a armelor”. Am făcut-o de două ori, în primul şi în al doilea război mondial, în condiţii diferite şi sub presiunea unor factori externi deosebiţi. În ambele cazuri presiunea existenţială a excedat-o pe cea morală, găsindu-se explicaţiile necesare pentru fundamentarea patriotică a gestului. Este o temă delicată, asupra căreia va continua să se facă speculaţii, niciuna dintre acestea neputând să modifice în vreun fel consecinţele.

În politica curentă gestul „întoarcerii armelor” are conotaţii mai degrabă practice decât morale. Se face caz peste măsură de noul acord pe care-l încheie PSD şi PC în vederea colaborării la alegerile parlamentare din toamnă. Moraliştii de serviciu nu ezită să invoce, vitriolant, „trădarea” oamenilor lui Voiculescu şi „întoarcerea armelor” de la finele lui 2004 când actuala Putere a ajuns să guverneze printr-o „soluţie imorală”. Cei cu memorie mai bună, precum Ilie Sârbu, evocă „pagubele colaterale” pe care le-a suferit PSD-ul în urma transferului conservatorilor către barca Alianţei. Alţii, mai pragmatici, se gândesc doar la faptul că, aflându-se într-o poziţie mai puţin favorabilă şi decât în 2000 şi decât în 2004, sprijinul „antenelor” conservatoare le-ar putea aduce nişte procente în plus care să merite cedarea unor locuri de parlamentar către băieţii şi fetele lui Voiculescu. Pentru liderul conservator, operaţiunea este vitală: el înţelege suficient de limpede că, fără suportul unei formaţiuni consacrate, nu are cum să sară pragul electoral. Iar dacă nu-l sare, partidul e condamnat la dispariţie. Ca de obicei, îşi negociază cu Geonă cu iscusinţă şansa - aşa cum a făcut-o şi cu Băsescu. Partidul său este viabil, atâta timp cât se află la putere, iar această condiţie face să merite o nouă „întoarcere a armelor”, chiar cu pierderile de ordin imagistic pe care le impli