Sarsanela

(fragment)

[...] N-am aşteptat prea mult să intru în rândul femeilor-cal de pe strada Ion Vasi din Timişoara, care, în ochii mei, erau cele mai însemnate şi mai puternice făpturi de pe pământ. Prima cărătură oficială, ca să zic aşa, în văzul lumii, nu prin curte şi grădină, a fost o geantă mică de tablă gri-albăstruie cu floricele roz şi mâner de sârmă groasă. În gentuţa asta trambalam la grădiniţă ceva de mâncare, gustarea de clefăit la ora 10, căreia toţi îi spuneam ujină. Tăblăraia n-ar fi fost grea cu doar două felii de pâine unse cu untură sau marmeladă, ba uneori chiar cu unt şi cârnaţ. Nici dacă băbuţa îmi mai punea un măr nu mi-aş fi rupt mâna. Dar ca să-mi dau un fel de importanţă muierească, o umpleam cu pietre pescuite din curte şi, însoţită de pisica Ghizi, făceam cei 300 de metri până după colţ aplecată într-o parte; mergeam încet, legănat, puţin crăcănată, iar când mă opream, lăsam geanta jos şi mă uitam de jur împrejur, să văd dacă mă bagă cineva în seamă. Dacă da, îmi frecam şalele şi gemeam tare ioai, ioai sau mai înfundat mîh, mîh, iar dacă nu - înşfăcam geanta şi plecam în pas săltat mai departe, în timp ce cântam în poiana verde veselie multă cu băieţi şi fete cântă cucii cântă cu-cu cu-cu aaa-a aaa-a odiridi odirdidina odirididina u-ha. Eram ţanţoşă ca fata de împărat ce se visa fecioraş. Asta era a doua poveste pe care băbuţa mi-o spunea în fiecare seară, după ce mă înspăimânta cu moartea care treieră prin lume, ca o vrăjitoare cocârjată, cu nuielele-n spate.

Fiindcă după un an grădiniţa s-a făcut cămin, a trebuit să mănânc acolo toate greţoşeniile şi la 10, şi la prânz, şi după-masa. Aşa că în grupa mare n-am mai purtat geanta de tablă, ci una de carton presat, maro, mică şi urâtă, care se atârna de umăr şi în care nu mai avea rost să car decât o batistă, plus cel mult o bomboană Kandia de lapte, lipicioasă.