Cînd am intrat luni seara, 14 aprilie, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti pentru GALA UNITER, mi s-au tăiat picioarele. Destule locuri goale, încă de la început?... Doamne, Dumnezeule, e singura sărbătoare a breslei! Ce se întîmplă? Mi se pare nu doar îngrozitor de trist, ci şi un semnal de alarmă pe care îl aud acut şi mă tulbură. Este o muncă imensă pentru acest proiect, pentru pregătirea acestui eveniment. Din toate punctele de vedere. O sală plină sau arhiplină, cum a fost de atîtea ori - să ne amintim Galele de la Sala Palatului! - o sală care să-ţi bucure orgoliul văzînd greii breslei este, din capul locului, un pariu cîştigat. O recunoaştere a mizei, a importanţei premiilor, a nominalizărilor, un impact serios printre făcătorii de teatru, precum şi printre iubitorii lor. O astfel de imagine, însă, îmi şopteşte că ceva e putred în Danemarca... Îi văd, căutîndu-şi locul, pe Emil Boroghină şi pe Puiu Antemir undeva sus, cocoţaţi sub balconul oficial. Bizară plasare! Las la o parte că sînt două personalităţi, dar sînt, printre altele, şi membri în Senatul Uniter. Puţină consideraţiune găsesc că se cuvenea. În fine. E adevărat că spectacolul e lung, din ce în ce mai lung, cu momente slabe, fără haz, fără strălucire, mai mult sau mai puţin inspirat în defilarea atîtor notari şi bancheri care iau din timpul discursurilor consistente despre oamenii de teatru ca să se pună în fason bătînd cîmpii fără graţie. La urma urmelor, acesta este scopul întîlnirii, nu? Să facem o reverenţă în faţa valorilor teatrului românesc de azi şi dintotdeauna, să aflăm cine sînt creatorii care fac istoria teatrului, să îi vedem, să îi auzim puţin. Pe ei, în primul rînd. Mă tot uit în jur, prin sală. În afara numelor mari din categoria celor nominalizaţi sau premiaţi de către Senat, nu prea se înghesuie figuri grele. Încet-încet, în ultimii ani Gala s-a degradat. Sînt destule m