Alexandru Dobrescu "Interesant articolul de saptamana trecuta", concede amicul meu profesorul. "Un singur lucru m-a mirat: ca n-ai dat numele carturarului." "De ce?" ma mir si eu. "Ti-a fost greu sa-l identifici?" "Dimpotriva. Insa mi s-ar fi parut mai nimerit sa-l numesti. Am remarcat, de altfel, ca - de o vreme incoace - eviti nominalizarile in favoarea parabolelor. Ai scris, bunaoara, despre odrasla ilustrului medic devenita cadru didactic si sef de clinica numai in virtutea meritelor parintelui si i-ai trecut numele sub tacere. Tot asa, ai scris despre bagaretul ce se inchipuie potrivit in orice functie importanta si, culmea!, e luat in serios, drept care a reusit performanta de a ruina cateva institutii, si iarasi i-ai ocolit identitatea. Fireste ca iesenii au inteles la cine te refereai. Dar n-ar fi fost mai onest sa spui tu insuti cum ii cheama? Sau te pomenesti ca, pe masura trecerii timpului, ti se va mai fi tocit curajul tineretii?" "Nu stiu ce mi se va mai fi tocit, cum zici, si ce nu. Te asigur, in schimb, ca motivul pentru care nu le-am precizat datele din buletin e altul. Si baiatul ajuns medic doar pentru a continua o traditie de familie, desi nimic nu-l recomanda pentru o asemenea profesie, si palavragiul ce se crede bun la toate, fara a se pricepe de fapt la nimic, si - da-mi voie sa mai adaug un exemplu - doctorul in stiinte care n-a elaborat in viata lui o lucrare originala si nici nu da semne ca o va face candva, exista, precum stii, in carne si oase.

Numai ca, din pacate, natura nu i-a produs in cate un singur exemplar, ci a avut grija sa-i multiplice. Daca l-as fi aratat cu degetul pe unul, i-as fi nedreptatit pe ceilalti asemenea." "Plecasem, totusi, de la carturar..." "N-am uitat. Cazul invatatului e notoriu, dar, iarasi, nu e singular. Atatia alti profesionisti de mana intai s-au pomenit, defaimati si cateodata inlaturati d