Când eşti delegat al Comisiei Europene, nu ai voie să scoţi un cuvânt despre ce faci, cum faci, unde faci. Asta e regula şi nu vreau să o încalc, deşi numai supus regulilor nu am fost toată viaţa. După aproape trei săptămâni în Nepal, mă rezum la notele personale. Nepalul - despre care europenii ştiu doar că acolo sunt munţii Himalaya şi vârful Everest - este cea mai săracă ţară din Asia. Şi când spui „sărac“ în Asia, ai ce spune. Am văzut familii în Terai (partea de câmpie a Nepalului, la graniţa cu India) care au cinci porţii de orez pe zi - cam 30 de grame o porţie. Familia are nouă membri, aşa că, în fiecare zi, patru membri nu mănâncă. Mănâncă numai cinci. Prin rotaţie. Până la următoarea recoltă de orez, banane, varză sau cartofi. O masă pe marginea drumului constă dintr-un pumn de orez spart, o căniţă de sos afurisit de iute şi o cană de apă. Masa aceasta costă numai 30 de eurocenţi, dar nu este accesibilă călătorilor obişnuiţi decât o dată pe zi. Şoferul şi interpretul meu mâncau de două ori pe zi, ceea ce se vedea limpede în optimismul şi bucuria lor. Motorina pentru maşini se transportă în bidoane, căci benzinării sunt numai în preajma oraşelor şi acelea rar au carburant. Curentul se taie de trei-patru ori pe zi, într-o ţară care are un potenţial hidrografic mai mare decât al Indiei. Dar, ca să-l valorifici, îţi trebuie un acord cu FMI şi Banca Mondială. Ca să ai acord cu Banca Mondială îţi trebuie stabilitate politică. Aici a fost problema Nepalului până acum o săptămână, când au fost organizate primele alegeri parlamentare după nouă ani. Când eram în sectorul privat vedeam statul şi pe politicieni ca pe un fel de maşină românească de dat palme: scoate fum, consumă benzină, face zgomot, dar nu dă palme. După mai multe experienţe personale (vorbesc şi de România, dar şi de Kenia, Nepal, Serbia şi altele) îmi spun că, oricât ar fi de performant sectorul pr