Nu fac speculaţii xenofobe, ci numai faţă de străinul de fotbal, marele mahăr iordanian

Dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie, privitor la başcanii dispuşi să finanţeze o formaţie din Liga-ntîi, e foarte probabil ca numele lui Taher să fi figurat printre ultimele sau să nu fi fost citat deloc. Pentru mine, Taher nu e o persoană, o imagine cu suport în realitatea imediată, ci una din situaţiile confuze şi cu explozie întîrziată amorsate la sfîrşitul lui decembrie 1989. Un concept. O fantomă a globalizării. Un necaz naţional cu scadenţa în neant. Exact ca Zaher, ca Omar şi ca toate celelalte paranteze dubioase ale comerţului acoperit. E normal ca vizavi de fantome ca Taher, stînd mai degrabă pieziş în calea legilor, decît pe direcţia lor, să am mai degrabă sentimente, decît opinii. Mai bine zis sentimente, exotice. Ţin de soartă, mai mult decît de o guvernare. Nu se explică, nu se rezolvă, apar şi dispar la fel de misterios cum s-au ivit. Bunăoară, Hayssam. Eu sînt convins că Hayssam n-a fugit. Hayssam a fost alungat. Statul român s-a descotorisit de el şi tot aşa se va descotorisi de Zaher şi de Taher, cînd momentul politic şi regional va permite.

Ce l-o fi determinat pe discretul Taher să iasă în faţă şi să devină mai mult decît vulnerabil prin declaraţii ce nu se deosebesc prin nimic de ale celorlalţi dalmaţieni ai fotbalului-afacere? Să se fi decis, undeva, foarte sus, mai sus şi decît Summitul din aprilie, un liber la datul în stambă? Să se fi tulburat din nou apele în SIE, în DIE şi în na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie? În definitiv, cine e acest Taher care, iată, e şi îndreptăţit sufleteşte să-şi lege numele de Rapid, de vreme ce e proprietarul Griviţei Roşii, bastionul mişcărilor muncitoreşti interbelice? Sincer vorbind, nu m-aş fi mirat să aflu că Taher e şi proprietarul Muzeului Naţional de Artă. Sau al Arhivelor Statului. Mă întreb doar de ce acum?! Ş