DISPLAY De obicei, bunicile spun povesti. Tot de obicei, povestile inseamna frinturi de biografie, istorii spuse fara "a fost odata" si, de cele mai multe ori, fara "au trait fericiti pina la adinci batrineti". Origini pierdute in timp, razboaie, iubiri, dezamagiri, inceput de secol XX, drumuri si regasiri. In loc de ilustratii, fotografii ingalbenite. De semn de carte nici nu e nevoie: bunicile nu uita niciodata unde au ramas. Multumita lor, nici noi nu vom uita cine sintem. La sapte ani, cei mai multi copii stiu deja pe de rost toate povestile si se duc la scoala. La sapte ani, Diem Chau stia pe de rost toate povestile si se ducea in Statele Unite, ca refugiat politic din Saigon. Nascuta dintr-un tata chinez si o mama vietnameza, s-a maturizat intre doua lumi radical diferite. "Ma consider un artist al carui mediu principal il reprezinta povestile, in special cele care supravietuiesc narindu-se de la o generatie la alta. Am avut o copilarie... nomada, iar familia mea nu detinea bunuri de pret, ci doar de stricta necesitate. Cea mai mare avere o reprezentau povestile spuse de prieteni si de rude. Intretesute in aceste povesti sint legaturile cu trecutul si cultura noastra, dar si posibilitatea unei evadari din realitate", marturiseste ea. Ca sa spui o poveste n-ai nevoie de prea multe lucruri: o voce calda, o privire pierduta in negura amintirilor, un album de poze cu margini dantelate, un ghem de lina si cineva care sa te asculte. Uneori, ajunge si un creion colorat moale, cerat, care sa se lase sculptat de miini migaloase. Dupa citeva ore de munca devine el insusi un Povestitor, asa cum s-a intimplat cu personajele nascocite de Chau pentru proiectul Storytellers. "Am pornit de la o documentare legata de arta populara din timpul Marii Crize. Oamenii nu-si permiteau sa iroseasca nimic... Mi-a ramas in minte conceptul de «hobo art»... cei care calatoreau ca sa gaseas