Când stai pe un fotoliu moale, oricât de politicos şi de inteligent ai fi, partea egoistă din tine se supără tare pe femeia între două vârste căreia trebuie să-i oferi locul. Dacă sub şezutul suav mai ai şi una-două perne de puf, supărarea se va transforma în instinct de supravieţuire şi, oricâte şcoli de înaltă bună-cuviinţă ai avea, conştiinţa îţi va oferi nenumărate justificări pentru a nu te ridica. Pentru că aşa sunt oamenii: buna creştere este invers proporţională cu numărul de perne, iar diferenţa dintre şezut, fund şi cur nu este dată de cei şapte ani de acasă, ci de gradul de morgă socială pe care îl posezi. Cu cât ai un grad mai înalt, cu atât partea dorsală va conţine mai puţine litere. E valabil pentru toată rasa umană.
Începutul anului a fost marcat de un eveniment teatral promovat ca fiind fenomenal. Pe prima scenă a ţării a fost montat „Eduard al III-lea“, una dintre acele lucrări de care Shakespeare însuşi nu ar fi fost prea mândru. În ciuda unei abordări garantat dificile, reţeta piesei oferea câteva ingrediente de succes: unul dintre cei mai talentaţi actori români, Ion Caramitru, un regizor măiastru, Alexandru Tocilescu, şi un scenograf ingenios, Dragoş Buhagiar. Izbândă garantată.
Cei mai prestigioşi membri ai breslei criticilor de teatru au confirmat, de altfel, după premiera de la Naţionalul bucureştean, apariţia unui spectacol fastuos. Să spicuim din cronicile apărute: „Spectacol incitant şi provocator“ (Gândul), „Spectacol de cinci stele“ (Adevărul), „Caramitru într-o formă de zile mari“ (Cotidianul). Noi, spectatorii obişnuiţi, ne-am încolonat, oi cuminţi, spre sala mare a TNB pentru a vedea minunea. Şi cortina s-a ridicat...
Într-o scenografie rămasă frumoasă pe parcursul întregii reprezentaţii, ostilităţile (e vorba de o piesă în care războiul este un motiv central) au debutat promiţător sub forma unui meci de rugbi întrerupt