Sa traiesti de capul tau, sa faci doar ce-ti place, sa nu mai fii obligat sa ceri parerea cuiva. Minunat! Pana in ziua cand toate astea se transforma in singuratate. Libertatea alunga dragostea
In ultimul timp starea asta de panica apare tot mai des si pe neasteptate. Peste zi, totul este in regula. Munca o pune in contact cu multa lume, si ziua trece repede si placut. Lucreaza la o sucursala bancara, vorbeste la telefon, glumeste cu clientii, in pauza bea un capucino. Cand o privesti, vezi o femeie atragatoare, in jur de 45 de ani. O persoana activa, cu amandoua picioarele pe pamant. Dupa program, Maria se duce sa faca sport. Apoi merge cu o prietena la cinematograf, si poate ca se opresc undeva, sa bea un cinzano. Ajunge acasa tarziu, obosita, dar relaxata. Daca suna cumva telefonul, nu se grabeste sa afle cine e la capatul firului. O fi mama sau vreo colega. Se dezbraca alene si face un dus. In pat, mai citeste cateva pagini, pe urma stinge lumina. Dar inca inainte sa se cuibareasca tihnita in asternut, chemandu-si somnul cu ganduri bune, sentimentul acela cumplit se napusteste fara veste asupra ei, din intunericul noptii. Da buzna, se prabuseste pe pieptul ei, o impiedica sa respire, o zguduie cu hohote amare de plans.
Suferinta aceasta are un nume: singuratate. Multa vreme, Maria a cunoscut-o doar ca pe un fel de amenintare tacuta, care in unele zile reusea sa se insinueze in fiinta ei, luand-o cu totul in stapanire. Mai nou, insa, se dezlantuie asupra-i in adevarate atacuri si ea le resimte, ca si cum ar fi agresata fizic de cineva. Totul se reduce la doua cuvinte: "Sunt singura". N-am pe nimeni alaturi. Nimeni, pe toata planeta asta afurisita. Nimeni caruia sa-i pese cand vin acasa, nimeni care sa intinda mana somnoros dupa mine, nimeni caruia sa-i pot povesti cum mi-am petrecut ziua la birou. Nimeni, nici un barbat care sa ma iubeasca.
I
