Mi-e dor de Făt-Frumos Am aflat cu stupoare că la un târg de carte desfăşurat de curând într-un oraş important din scumpa noastră patrie, făcându-se un sondaj printre micuţele
Mi-e dor de Făt-Frumos
Am aflat cu stupoare că la un târg de carte desfăşurat de curând într-un oraş important din scumpa noastră patrie, făcându-se un sondaj printre micuţele vlăstare legat de preferinţele în materie de literatură, s-a constatat că tânăra generaţie nu prea le mai are cu cititul... Mă rog, cu foarte mici excepţii...
Hai să zicem că, într-un fel, e normal, având în vedere explozia informaţiei prin imagine, internet etc. Altceva m-a uluit însă. Cei mai mulţi dintre cei care au participat la sondaj au declarat sus şi tare că nu mai sunt interesaţi de celebrele basme româneşti.
Cititorii mei ştiu foarte bine că nu mă număr printre fariseii care se bat toată ziulica - de dimineaţă până seara - cu pumnii în piept că, vezi Doamne, aş fi marele patriot al omenirii. Nu. Însă îmi amintesc cu bucurie şi cu nostalgia de rigoare de copilăria mea - poate nu chiar dintre cele mai fericite din lume - în care minunaţii mei părinţi au avut grijă să-mi pună la dispoziţie cărţile potrivite pentru vârsta potrivită.
Ei bine, la loc de cinste se aflau basmele româneşti. Departe de mine gândul că ai mei nu m-ar fi "tras" şi spre un admirabil Jules Verne sau spre un tulburător Wells ori spre inegalabila serie de povestiri ştiinţifico-fantastice.
Departe de mine gândul că, în prezent, nu m-aş îndrepta cu aceeaşi bucurie către un Harry Potter sau către desene animate bine făcute. Dar, când toată ziua sunt asaltat NUMAI cu aşa ceva, mi se face un cumplit dor de Făt-Frumos, de Ileana Cosânzeana, de Păcală, de Greuceanu...
Şi Făt-Frumos se bate cu Zmeul, dar parcă nu cu atâtea băi de sânge cu care sunt inundaţi copiii în desenele de pe micile ecrane. Şi parcă
