Dacă vorbim despre creştinism, dacă aproape două miliarde de pămînteni îl trăiesc, spre a-l proiecta către viitoarele generaţii, este pentru că Evanghelia a fost continuu transmisă în Biserici, denominaţiuni, grupări, asociaţii, dar mai ales în case, de la bunici către nepoţi, de la părinţi către copii... Creştinismul statistic e un instrument mort. Demografia confesională, cu hărţile şi graficele sale, înşală sau doar construieşte imagini abstracte, viziuni care se iau drept fapte. Creştinismul real, ca orice experienţă vie, presupune infinite micro-istorii: o explozie de poveşti personale, de convertiri şi căderi, asalturi naive, replieri înţelepte, crize şi surprize... Nici o ştiinţă umană nu poate cuantifica acest du-te-vino secret, palpitant, tumultuos. Şi tocmai aici se concentrează vitalitatea transmiterii spirituale: în perpetuarea speranţei, în aşteptarea mîntuirii, ca eliberare şi bucurie a dreptăţii adevărate. Nimic nu rezistă uzurii temporale fără taina Predaniei de la om la om, asumată "apostolic", dincolo de barajele instituţionale. Amvonul ar fi gol şi mut fără glasul lăuntric al celor botezaţi. Biserica văzută ar fi pustie fără altarul dinăuntrul celor care-şi caută cu febrilitate Domnul.
De-a lungul fiecărei epoci marcate de suflul Noului Testament (cu dubla lui faţă, între Bunăvestire şi Apocalipsă), mecanismul pe care-l descriu s-a "mulţumit" să funcţioneze, cu naturaleţea inexplicablă a miraculosului. Naraţiuni intime, folclor, amintiri personale, mărturisiri exemplare şi contagioase s-au îmbinat cu oportunismul alinierii sociale, de care depinde pătrunderea descendenţilor "în rîndul lumii". Suma unor asemenea difuze cunoştinţe a reuşit să păstreze mesajul lui Christos în limitele înţelegerii şi ale creativităţii sănătoase. Ea este, pentru prima dată, în pericol mortal. Nu mă refer aici la ameninţarea persecuţiilor (deşi mulţi creştini
