Herta Müller a venit din nou în România. De ce vrea Herta Müller să vină, din cînd în cînd, în ţara ei de baştină? Succesului pe care îl are de multă vreme în Germania şi peste tot în lume, nu ţine, probabil, cu tot dinadinsul să-i adauge cîteva aplauze dîmboviţene. A luat toate premiile care se puteau lua, a fost subiect de monografii compacte şi materie pentru sobre teze de doctorat. A fost propusă de nemţi pentru Premiul Nobel. Ce să caute în România? Cei mai mulţi şi mai buni prieteni ai ei nu mai sînt aici, iar suflarea autohtonă, sufocată de urgenţe, scandaluri şi conflicte intestine, nu se înghesuie să o trateze sărbătoreşte. Şi totuşi ea vine. Probabil dintr-un soi de amor nevindecabil, din dorinţa de a revizita cearcănul de pămînt în care era să-şi lase oasele, pe vremea disidenţei bănăţene. E intensă, melancolică şi necomplezentă, cum e întotdeauna. E bine primită? De admiratori, prieteni şi două-trei instituţii, da. Dar există ceva în alcătuirea generală a patriei, care n-o poate absorbi. Ceva care o împinge înapoi, spre penumbrele anilor â80, spre hărţuielile rudimentare ale vigilenţei poliţieneşti, spre mirosul acru al ţărişoarei, mereu gata să te pedepsească dacă o creditezi prea tare.
Am ales un hotel nepretenţios, dar decent, din zona Moşilor. Herta putea, astfel, să vină la NEC pe jos, în cîteva minute. A doua zi, doi jurnalişti au venit să-i ia un interviu. La hotel, în lobby. Au vrut să-i facă şi o poză, cînd, dintr-odată, şi-a făcut apariţia un băiat pătrat de sus pînă jos, care a încercat să le smulgă aparatul. Fotografiatul interzis! "Aşa e peste tot în lume!" - scanda, competent, individul cu pricina, presupunînd că cei din jur, Herta mai ales, tocmai au venit din provincie. S-ar fi zis că o cazasem pe invitata mea într-un obiectiv militar. În final, insul cu interdicţia a reuşit să sperie pe toată lumea. Am încercat să vorbesc c
