Deşi nu am intitulat rubrica, în mod expres, în maniera evazionistă obişnuită, un "nu ştiu ce" din aerul acestei primăveri mai degrabă morocănoase, o adiere subtilă, o frîntură fugară de parfum crud, un tril repede oprit al vreunei... (cine scoate triluri? mierlă merge?), o creangă înflorită între doi pereţi de beton, în fine, ştiţi ce vreau să zic, toate astea îmi dau, personal, o poftă nebună să bat cîmpii. Şi, cum cîmpii propriu-zişi (plini, altminteri, de pungi şi sticle de plastic, de moloz, resturi şi lături) sînt, pentru mine, relativ inaccesibili, vă propun o mică ieşire pe cîmpii teatrali, aşa, fără premeditare, fără pregătiri şi fără pretenţii.

Cînd vine primăvara, nevrozele, zice-se, se intensifică. Iată însă că pe mine (acuzată, îndeobşte, de porniri depresive faţă de teatrul românesc, pe care îl văd trist, plat, neinteresant - adică deprimant) m-a invadat, odată cu mărirea zilei, o dispoziţie veselă şi optimistă; în lumina ei, scena autohtonă capătă o înfăţişare aproape normală. Adică:

În primul rînd, spectacole. Spectacole multe şi foarte, foarte diferite. Spectacole de tip "clasic", în care textul se aude integral (sau aproape - să nu exagerăm!), în care decorul şi costumele situează temporal conflictul (nu contează dacă în timpul unde l-a plasat autorul sau în cel pe care şi-l doreşte regizorul, important e că nu există aproximaţii şi improvizaţii dintr-acelea generatoare de confuzii şi amestecături), în care actorii vorbesc audibil, inteligibil şi inteligent, evidenţiind sensul cuvintelor şi legăturile dintre ele, şi construiesc personaje coerente, care se mişcă şi discută natural şi pe care, din acest motiv, le ţii minte luni şi ani după ce producţia iese de pe afiş, ca pe nişte prieteni (sau duşmani) cu identitate certă; spectacole de tip "modern", în care textul e tăiat bine (adică mult-puţin, dar cu imens respect, fără a i se den