⢠R.E.M., Accelerate, Warner Bros., 2008.
Nu că ar fi un mare secret, nici vreo dezvăluire senzaţională, dar nu strică niciodată ca lucrurile să fie lămurite. Altfel, R.E.M. riscă să rămînă în ochii unora drept o formaţie legendară care a debutat în anii â90, care a scos cu siguranţă două albume (Out of Time şi Automatic for the People) şi, probabil, vreo alte două despre a căror soartă nu se mai ştie nimic. Nu-i vorbă, se poate şi mai rău, iar ca dovadă se poate invoca oricînd majoritatea zdrobitoare a celor care spun "ăştia-s ăia care cîntă ŤLosing My Religion» şi ŤEverybody Hurts»". Pentru reprezentanţii de frunte ai acestei ultime categorii trebuie infirmată şi supoziţia că R.E.M. şi U2 ar fi una şi aceeaşi trupă: datele disponibile pînă la această oră ne asigură că nu este cazul. În fapt, la ultimul recensămînt ce a avut ca temă discografia R.E.M., statisticile întocmite au scos la iveală că există nu mai puţin de 14 albume care corespund acestei titulaturi. Respectînd ordinea lor cronologică, forurile abilitate au stabilit cu exactitate că, pînă la Out of Time, numiţii Michael Stipe, Peter Buck, Mike Mills şi Bill Berry au desfăşurat o activitate intensă de-a lungul anilor â80 soldată cu 6 chestiuni demne de respect: Murmur, Reckoning, Fables of Reconstruction, Lifes Rich Pageant, Document şi Green. Istoricii vorbesc în egală măsură cu încîntare şi mirare de aceste apariţii, proslăvesc spiritul rebel şi neatîrnarea vădită, vorbesc despre nuanţe şi rafinament, aduc în discuţie mişcările alternative, trasează linii ale distincţiei, invocă prospeţimea, siguranţa şi energia calmă, pomenesc de avangardă, post-punk şi indie-rock, elogiază curajul cu care s-au împotrivit curentelor şi nu se feresc să-i numească drept una dintre cele mai importante şi subtil influente trupe ale deceniului.
Istoricii au perfectă dreptate. Doar că R.E.M.-ul acelo