Relaţia interactivă dintre cultură, ştiinţă şi tehnologie poate fi privită ca una emblematică a ultimilor 60 de ani. Atît postmodernitatea (etapa civilizatorie marcată prin evoluţia societăţii capitaliste către o economie postindustrială, cibernetică şi digitală), cît şi postmodernismul (dominanta culturală hibridă, relativă şi indeterminată a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX) sînt dependente de un mainstream al istoriei ideilor: transdisciplinaritatea. În interiorul fenomenului, cultura devine o parte a tehnologiei, iar tehnologia îşi elaborează propria cultură. Metode, instrumente, procedee, sisteme de referinţă sau unităţi de măsură aparţinînd unuia dintre domenii sînt împrumutate celuilalt, pentru a îmbogăţi şi diversifica rezultatele creaţiei şi cercetării. Interfaţarea celor două arii aparent incompatibile este sinonimă cu apariţia unei paradigme pe care teoreticienii o numesc tehnoculturală.

Tehnocultura se dezvoltă în anii ’80 în spaţiul nord-american şi este tematizată academic un deceniu mai tîrziu. În anii ’90, partizanii transdisciplinarităţii discută despre "tehnocultură şi tehnoştiinţă" (Stanley Aronowitz, Barbara Martinsons), "culturi ale întruchipării tehnologice" (Mike Featherstone, Roger Burrows) sau "politici culturale ale tehnoculturii" (Constance Penley, Andrew Ross). Alteori, ei identifică raporturi de dependenţă între descoperiri ale ştiinţei şi tehnologiei şi tipare, strategii sau dinamici ale literaturii (N. Katherine Hayles) sau observă similarităţi între formele de organizare ale sistemelor cibernetice şi direcţiile de dezvoltare socială şi de gen (Donna Haraway).

În Statele Unite, paradigma tehnoculturală este întreţinută în primul rînd instituţional. Principalele centre academice dedicate cercetării transdisciplinare de tip tehnocultural se regăsesc la M.I.T., Carnegie Mellon şi în zona universităţilor californ