Mă tot gîndeam - de cîteva săptămîni - să scriu despre încrederea în literatură, despre mecanismul, atît de perturbat în zilele noastre, care te face să alegi cutare sau cutare carte (canonul e, în final, tot o chestiune de încredere, într-o "comunitate de gust"), să creditezi (sau nu) un critic sau altul, să vibrezi la discursul cuiva sau să te plictiseşti din start la vorbele (altfel, bine înşirate) ale altcuiva. Sau poate despre acea încredere bruscă în efectele de realitate ale literaturii (lucru complicat, dar care stă, orice am face, la baza lecturii), o încredere (aproape credinţă) personală - căci n-ai cum s-o iei altfel decît personal (cu tot ce înseamnă asta: gust, intuiţie, cultură) - în literatură, dar şi în lumea "reală" din jurul acesteia. Şi totuşi, de ce anume ţine încrederea intimă (interior-consimţită) în mecanismele unei lumi ficţionale şi de ce ţine încrederea personală într-un anumit discurs despre literatură (şi despre lumea literară)? Sînt două "încrederi" diferite, care se amestecă rar, la fel cum rar se combină un poet cu un director de editură sau un bun critc cu un prozator "de largă respiraţie".

Şi-aşa ajung la cartea care mi-a întrerupt reveria teoretică despre încredere, făcîndu-mă să mă întreb de ce citesc, dintr-o suflare, jurnale extime precum noile filipice balneare ale lui Alexandru Muşina intitulate - ironic-parodic - Scrisorile unui geniu balnear. Desigur, dintr-o întreită încredere... Întîi, fiindcă e cartea unui minunat poet şi eseist, dar şi a unui profesor de literatură, pentru care limpezimea şi adecvarea n-au fost niciodată vorbă goală. În al doilea rînd (ştiam asta şi din Scrisorile unui fazan), fiindcă, pentru Muşina, lucrurile - atît de definitive şi de parcelate - ale lumii noastre literare pot fi întotdeauna "şi aşa, şi altminteri"; altfel zis, argumentaţia lui strînsă şi tonul (jucat) intransigent lasă mereu