Ştiinţa în România se află într-o situaţie catastrofală. Îmbucurător, există un consens asupra acestui fapt demonstrabil (şi demonstrat). Întîi, mă voi opri asupra jumătăţii indiferente sau opuse diagnosticului. Există, aici, două componente importante: publicul larg şi o parte semnificativă a intelighenţiei româneşti. Ambele sînt dominate fie de o sastisire faţă de ştiinţele zise "dure" sau "naturale" (după împărţirea franceză sau germană), fie de defetism. Poziţiile sînt, aproximativ, următoarele:
- "ştiinţele sînt plicticoase, invazive şi, în ultimă instanţă, irelevante pentru condiţia umană; comunismul ne-a injectat oricum o supradoză de instrucţie ştiinţifică, în detrimentul celei umaniste";
- "n-am fost grozavi niciodată în ştiinţă, nu ne vom forţa acum, cînd nu ne permitem luxul. Să descopere alţii, noi vom învăţa de la ei - selectiv, fireşte, fiindcă prea multă ştiinţă strică".
De ce ne-ar păsa deci de condiţia precară a ştiinţei la noi? Un motiv, deja evocat în discuţia publică de la noi, este economic: fără ştiinţă, nu putem genera şi nici măcar asimila tehnologiile pe care să întemeiem o creştere reală. În plus, emigraţia celor care aleg să facă ştiinţă în afara României este costisitoare: instrucţia fiecăruia din cei aproximativ 20.000 de români care activează în domenii ştiinţifice în străinătate ne costă 50.000 USD (după calculul lui Tudor Oprea); la asta se adaugă şi pierderea profitului de pe urma lor. Există un al doilea argument, la fel de puternic şi tot utilitarist (dar ieşit din modă şi astăzi ne(mai)rostit la noi, dintr-o foarte curioasă teamă): ştiinţa este modul cel mai bun de a înţelege lumea în care funcţionăm sublunar. Fără ştiinţă - cum ar veni - nu ştim pe ce lume trăim - iată un lux pe care, într-adevăr, nu ni-l putem permite. Al treilea motiv, cronic ignorat în România, este că practica ştiinţelor este un exerciţi
