Săptămîna trecută am urmărit, la Antena 2, un dialog între Ion Cristoiu şi Luca Niculescu. Se "confruntau" două stiluri jurnalistice. Ion Cristoiu punea întrebări "piezişe", făcea un pic pe niznaiul, nu îşi termina frazele, aşteptînd ca interlocutorul să le completeze el, şi uza de alte asemenea tehnici deprinse pe vremea cînd, în presă, se purtau "discursul indirect" şi "cititul printre rînduri". Părea preocupat mai mult "să sugereze" decît să spună. Luca Niculescu spunea lucrurilor pe nume, dădea răspunsuri documentate, spunea "nu ştiu" atunci cînd nu ştia, îşi ilustra ideile cu exemple, nu-şi exprima opiniile atunci cînd credea că subiectul nu e de competenţa sa. Părea preocupat să spună cît mai multe lucruri interesante pentru telespectatori.
Motivul invitării lui Luca Niculescu era interviul pe care i l-a luat recent preşedintelui Băsescu la TVR1 şi care a stîrnit numeroase ecouri în presă. Aşa încît Ion Cristoiu - care şi-a declarat deschis admiraţia faţă de calităţile jurnalistice ale colaboratorului nostru, inclusiv pentru "tabletele publicate în Dilema veche" - a încercat să afle "secretul" tehnicilor jurnalistice ale interviului. Dialogul - foarte interesant - a abordat modul în care lucrează jurnaliştii, funcţionarea instituţiilor mass-media de la noi şi din Europa (în special din Franţa, dată fiind experienţa lui Luca Niculescu în jurnalismul francofon) şi a ajuns, inevitabil, la comparaţii între "ai noştri" şi "ai lor". Jurnaliştii străini, de pildă, pun foarte politicos şi rece întrebări dintre cele mai dure şi insistă, calm, pînă obţin răspunsurile (şi nu întotdeauna le obţin, politicienii fiind destul de abili pentru a "ocoli" întrebarea la fel de politicos şi rece); la noi se consideră în general că, atunci cînd este intervievat un politician important, gazetarul trebuie să-l "ia la rost", să-l încuie, să-l combată energic, să se răstească