⢠Persepolis (Franţa, 2007), de Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud.
Bazat pe romanul de benzi desenate al artistei franco-iraniene Marjane Satrapi şi regizat de Satrapi în colaborare cu Vincent Paronnaud, filmul de animaţie Persepolis începe ca o lecţie de istorie, pentru a se impune, pînă la final, ca unul dintre cele mai iluminante Bildungsromane cinematografice din memoria recentă. Acţiunea începe la Teheran, în 1978, cînd eroina, pe numele ei tot Marjane, are nouă ani, iar familia ei cosmopolită şi cu vederi de stînga (unchiul e un comunist cu acte în regulă) aşteaptă cu înfrigurare ca şahul să cadă. Atunci cînd Marjane se declară o simpatizantă a şahului, pe motiv că acesta "a fost ales de Dumnezeu", tatăl ei îi spune adevărata poveste a înscăunării lui; şi cum şi-o imaginează ea, aşa o vedem şi noi - ca pe o scenetă cu păpuşi în care un personaj cu accent englezesc vine la şah şi-i spune "dă-ne petrolul, că de restul ne ocupăm noi". Dialogul e adesea naiv-didactic, vocile sînt adesea lipsite de inflexiuni (deşi ele aparţin unor actori ca Danielle Darrieux, Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni), iar personajele sînt desenate din puţine linii şi numai în alb şi negru (griul e pentru fundaluri); spectatorului îi poate lua ceva timp ca să-şi dea seama că Satrapi face bine ce face, că formula ei "naivă" e de fapt soluţia ei minuţios calculată la o problemă foarte dificilă: cum faci o artă care să fie didactică şi totuşi să rămînă artă? În filmele cu actori, didacticul e aproape întotdeauna inamicul artisticului, şi asta pentru simplul motiv că e inamicul vieţii (un exemplu recent e Cocoşul decapitat al lui Radu Gabrea, un film în care nimic din ce mişcă nu e viu pentru că totul e programat să servească unei lecţii de istorie), pe cînd într-o formulă ca a lui Satrapi, didacticul e învestit savant cu un aer de ingenuitate fermecătoare şi, uneori (de
