Mă uit bine şi pipăi atent bucata de plastic galbenă cu litere în relief: e rece. Cu toate astea, cînd o pun în portofel şi-o duc la piept, ceva arde înăuntru. Focul iadului, în variantă miniaturizată. Lampă cu acetilenă, model de buzunar, capabilă să taie cea mai groasă armură. Senzaţia e mai acută cînd intru în magazin: parcă o mie de viermi ies din portofel şi încep să-mi roadă inima, cîntînd la unison cu vocea lui Bruce Willis dintr-un film, fireşte, comercial: buy, buy, buy!
Evident că vorbesc de cardul de credit. Cel cu limită dincolo de cea a bunului simţ. E blestemul oricărui om cu două degete de la o mînă încă libere, dintre atîtea sacoşe. Bucata de plastic inertă are puteri nesfîrşite: poate amîna moartea contra unui comision, vindecă de depresie (în versiunea gold), rezolvă problema încălzirii globale prin simpla achiziţie a unui aparat de aer condiţionat uriaş, pe care o să-l instalăm pe Lună (şi nici nu va fi un mare efort: 45 de zile fără dobîndă, apoi doar un miliard la sută pe an, în rate egale şi plătibile cu viaţa...).
Acum cîteva zile, The Onion (www.theonion.com) lista 10 produse care ne pot ajuta să ne luptăm cu societatea de consum. Eu am acasă cel puţin 25, luate în week-end-ul ăsta. Erau, toate, necesare, pentru ca locuinţa mea să nu se prăbuşească sub greutatea oprobriului public al musafirilor. Faţa de masă cu model perlat, tava de lemn pentru servit cafeaua, rondele de pus paharele, cuţit de brînză, vopsea, maşină de găurit, cuier, cuie, aţă, ibrice: exploratorii polari erau mai puţin dotaţi la plecare. Iar eu nu mă duc nicăieri. Ba da, dacă stai să te gîndeşti bine: mă duc în societatea de consum. E o lume cu reguli simple: cumperi ca să stai la suprafaţă. Te-ai oprit, rişti oricînd să te îneci într-o mare de lucruri posedate de alţii. Şi toate se leagă, nici un produs nu mai e singur pe lume. Aparatul de făcut îngheţată d
