Sus, pe clădiri-simbol ale Franţei şi Americii, pe Notre-Dame, pe Tour Eiffel şi pe Golden Gate, drapele cu cercurile olimpice transformate în cătuşe. Iar pe jos, flacăra olimpică stinsă ori pitită în autobuzul de securitate, condusă din ce în ce mai pe ascuns prin lume, de teama manifestaţiilor de protest la adresa Chinei. Parlamentari, oameni de cultură, gazetari demonstrînd alături de militanţii pro-tibetani; preşedintele Sarkozy condiţionîndu-şi prezenţa la deschiderea Jocurilor Olimpice de liberalizarea politicii chineze în Tibet; preşedintele Bush declarînd că merge acolo ca să ceară dialogul între regimul de la Pekin şi Dalai Lama. Ceea ce trebuia să fie un parcurs internaţional virat în beneficiul regimului comunist al Chinei s-a transformat într-o manifestare tot atît de spectaculoasă împotriva ocupării, vechi deja de o jumătate de secol, a Tibetului şi riscă să devină, potrivit ziarului The Independent, "un traseu al ruşinii". Cei 30.000 de ziarişti care vor fi prezenţi la Jocurile Olimpice vor izbuti cu siguranţă să spargă faţada mediatică a unei politici de tip sovietic, care îmbină, într-o egală brutalitate, autoproslăvirea şi calomnierea, dacă nu pur şi simplu anularea, celui reprimat. Vor pune întrebări şi vor primi mărturii, aşa cum s-a întîmplat de curînd la Lhassa ori la Xiahe, în vestul Chinei, unde cîţiva călugări buddhişti, ieşind din mînăstire, au traversat în fugă piaţa pentru a se adresa unui grup de jurnalişti strict încadraţi de forţele de ordine. "Nu se va arde oare China cu flacăra olimpică?" - se întreabă publicaţia Time.

Compasiunea occidentalilor pentru Tibetul invadat în 1959 nu a obosit, ci foloseşte, iată, evenimentul simbolic pe care invadatorul crezuse că îl poate gestiona exclusiv în favoarea sa. E drept că această compasiune are bune raţiuni de a rămîne trează. O întreţin în primul rînd duritatea şi caracterul sistemat