Multe lucruri văzute în filmele româneşti făcute pe la începutul anilor ’70 par pe cît de familiare, pe atît de îndepărtate. De curînd, am zărit nişte imagini prin cîteva asemenea filme transmise de unele televiziuni. Şi mi-am amintit, de pildă, cum arăta semnul de telefon public, acel disc alb pe care scria "Telefon" cu care eram aşa de obişnuiţi şi care a dispărut total, cred. Sau cum numărul motocicletelor era scris pe o plăcuţă arcuită montată pe aripa roţii din faţă. Căştile motocicliştilor arătau şi ele într-un mod foarte primitiv şi romantic, faţă de cele de astăzi, femeile purtau pantofi cu talpă ortopedică (şi ele însele erau parcă mai scunde şi mai plinuţe decît modelul care se impune în zilele noastre), şoselele erau aproape pustii, iar la mare, hotelurile erau noi şi colorate. Acele hoteluri văzute într-un film mi-au stîrnit o amintire de o mare claritate. Copil fiind şi destul de mic, eram la mare cu părinţii, la hotelul Pelican de la Mamaia. Nu mai ştiu astăzi cum e acolo, dar pe atunci în hol era chiar un pelican împăiat care mă speria şi mă fascina în acelaşi timp. Nu puteam pricepe cum de e posibil să existe o asemenea pasăre cu un plisc aşa curios. Era acea perioadă de la mijlocul epocii comuniste cînd se putea vorbi de o oarecare linişte şi bunăstare (în măsura în care se poate asocia comunismul cu bunăstarea). Într-una din seri ieşisem la o plimbare cu părinţii. Soarele nu apusese încă şi era o atmosferă caldă. Atunci descopeream că în vacanţă tot ce e în jur poate părea mai curat, mai plăcut şi uneori mai spectaculos. Străzile erau pline de lume ieşită la promenadă iar noi am trecut pe lîngă un gard înalt de plasă care înconjura nişte terenuri de tenis. Jucătorii vorbeau franceză, ceea ce în acele vremuri suna de-a dreptul exotic. Mi-aduc aminte însă fascinaţia pe care mi-au provocat-o mingile cu care jucau şi care erau roz fosforescent. P