La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură ştiinţifică răspund, nu foarte decis, dar măcar audibil: nu. La fel răspund la întrebarea dacă el trebuie să fie un erudit sau, dimpotrivă, un ignorant, un intelectual sau un barbar, poate chiar şi la-ntrebarea dacă trebuie să fie talentat sau farseur. Cuvîntul care mă incomodează în toată această serie e "trebuie". Voronca avea dreptate în observaţia lui (pe care n-a pus-o totuşi în practică, pentru că întreaga sa poezie decurge dintr-un şir incredibil de constrîngeri, unele absurde): "Poezia nu trebuie nimic". A fost o vreme în care am crezut şi eu, ca o bună parte din generaţia mea, că scriitorul trebuie să fie un om de o vastă cultură, plin de conştiinţă de sine, preocupat de aspectele teoretice ale artei sale. Dar am supravieţuit vreun sfert de veac acelei epoci, iar azi, privind înapoi, observ că, alături de "trebuie", foloseam pe-atunci greşit încă un cuvînt: "scriitor". Scriitorul, am înţeles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverşi, care frămîntă-n fel şi chip substanţa multifaţetată a literaturii. Mulţi dintre cei mai subtili mînuitori de concepte teoretice nu mai sînt azi citiţi. Mulţi dintre intelectualii cei mai rafinaţi au produs doar acele "sofisticate spîrcîieli lingvistice" despre care scria Salinger, şi care sînt la fel de departe de poezie ca şi grosolăniile celor inculţi. S-au cufundat în uitare destui dintre troglodiţi şi destui dintre rafinaţi, destui dintre culţi şi dintre analfabeţi. Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi sînt cei care, mergînd pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfîrşitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fîntînă în oc