Are peste 19 expoziţii personale la activ şi o poveste frumoasă care vorbeşte prin tablourile sale. Am descoperit-o pe Aurora Speranţa în atelierul său, un apartament de bloc, purtând vizibil amprenta pictoriţei. În boxe se auzea Leonard Cohen, muzica lui purtându-te spre alte meleaguri. Şi pentru că ori cine păşeşte în atelierul artistei e servit cu un măr, în timpul în care gazda ne pregătea platoul cu fructe, am avut timp să aruncăm o privire. Pe şevalet era un tablou aproape gata, din care ne privea un cavaler cu armură. Altul, dar în miniatură, domina o etajeră. Pe alt raft, prima trusă de pictură a Speranţei era pusă la loc de cinste. „Prima trusă mi-a dăruit-o tata, atunci când a înţeles că pictura nu este un capriciu pentru mine. Pagini întregi curgeau zilnic. Lumea se mira tot timpul de ceea ce era pictat acolo. Şi totuşi, trusa întârzia să apară. Îi întâmpinam adeseori pe ai mei cu un acordeon din hârtie. Aşa că într-o zi ne-au dăruit unul mie şi surorii mele. În altă zi, tata mi-a dăruit şi cadoul mult visat. Ştiam că depuseseră eforturi. Darul l-am onorat cu bucurie şi nu cu povara unei investiţii părinteşti care nu trebuia irosită“, a explicat artista, când ne-a văzut admirându-i trusa. Magia frumuseţii lucrărilor îi cucerea nu numai pe cei care le priveau, ci şi pe micuţa Speranţa. Dovada conştientizării actului împlinit îşi făcea simţită prezenţa. Povestea merge mai departeŞcoala Populară de Artă a fost următorul pas care se cerea făcut. Hrana spirituală, „minune de la Dumnezeu“, se concretiza în tablouri admirabile. Aşa s-au născut picturile Speranţei de ieri şi de azi, cu subiecte interesante, inspirate de gânduri, stări sufleteşti sau de o bucată muzicală, fiindcă „liniştea deplină, necesară creaţiei, poate veni şi pe fundal muzical“, după cum menţiona artista. Personajele sale vin cu o poveste. Un Don Quijote cere o vioară să cucerească lume