Cred că la finele primului mandat Băsescu, reconstruirea din temelii a statului român este un proiect obligatoriu. Este un proiect politic, evident, ceea ce înseamnă, între altele, că este fezabil numai prin şi alături de partidele politice. Din nefericire, pentru că, dacă s-a găsit în clasa politică postdecembristă un Traian Băsescu în stare să pună întregul sistem al puterii politice într-o criză atît de profundă încît, acum, vedem bine cu toţii cît este de viciat, nu se întrevede încă nimeni în stare să conducă opera de reconstruire.
O nouă Constituţie este mai mult decît necesară. România are nevoie de o nouă Constituţie aşa cum un om care se sufocă are nevoie de aer. Orice încercare de peticire a actualei Constituţii nu va reuşi decît să prelungească agonia şi să vîndă bolnavului incurabil iluzia însănătoşirii. Aşadar, această nouă Constituţie trebuie să plece de la o schimbare majoră de paradigmă. Cred că este necesar ca aceia care o vor scrie să aibă o abordare a problemei statului român care să difere în cel puţin două aspecte fundamentale de viziunea autorilor actualei Constituţii.
Prima este aceea că statul va trebui văzut ca un prieten al individului, aşa cum îl vede Hegel. "E mai uşor să descoperi defectele decît să sesizezi conceptul a ceea ce este afirmativ şi se cade uşor în greşeala de a se uita, din pricina unor laturi izolate, însuşi organismul interior al statului" - scrie la un moment dat Hegel în Principiile filozofiei dreptului. Şi continuă, cu o doză discretă de melancolie: "Statul nu este o operă a artei, el se află în lume, aşadar în sfera dorinţei arbitrare, a accidentului şi a greşelii..." O lungă tradiţie de gîndire - de mare succes, de altfel - vede statul ca pe inamicul principal al individului. Statul vs individul pare a fi cel mai mare meci al istoriei, dacă te iei după o mulţime de autori. Şi astăzi, cînd se vorbeşte
