"Nu amestecati sportul si politica!" – acest apel sfidator al guvernantilor Chinei, lansat ca reactie la amenintarea unui boicot al Jocurilor Olimpice de la Beijing, este lipsit de realism. Sportul si politica au fost dintotdeauna strans legate.
Istoria abunda in exemple evidente. Olimpiada din 1936 de la Berlin a fost dominata de propaganda nazista iin aceeasi masura ca de evenimentele sportive. In anii Razboiului Rece, asa-numita "diplomatie ping-pong" a contribuit la revigorarea relatiilor oficiale dintre China si Statele Unite. In 1990, Germania a avut o echipa olimpica unita chiar inainte de Reunificare.
Cu atat mai naiv este sa afirmi ca politica si sportul pot fi separate in epoca noastra mediatica mai mult decaat acest lucru era posibil in trecut. Organizarea Jocurilor Olimpice a fost atribuita Beijingului dintr-o combinatie de motive economice si politice, iar China si-a dorit sa organizeze Olimpiada din aceleasi motive. Tensiunile dintre China si opinia publica (majoritar) occidentala in perioada de dinaintea Jocurilor Olimpice reprezinta rezultatul incompetentei, ipocriziei si al unei indignari legitime, dar si potential contraproductive.
Incompetenta Chinei in gestionarea crizei din Tibet nu ar trebui sa mire pe nimeni. Regimul chinez este, pur si simplu, o victima a incapacitatii de a se reforma. China a vazut in Olimpiada o oportunitate simbolica de a consolida si celebra noul sau statut in lume. Luate prin surprindere de situatia din Tibet, dar si de virulenta si raspandirea a ceea ce au descris ca "sentimente antichineze", autoritatile chineze au recurs la instrumentele traditionale ale regimurilor autoritare: au ripostat prin canalizarea profundului nationalism, dar si a umilintei resimtite, impotriva criticilor occidentale.
Chinezii par sa fie astazi la fel de uimiti de prezumtiva lipsa de respect aratata Flacar
