Eram foarte tanara atunci cand, la moartea tatalui meu, am inteles ca, de fapt, pentru fiecare dintre noi, un oras, oricat de mare, este locuit doar de cativa oameni: de cei pe care cu adevarat ii iubim. Cei care la moartea lor iau cu ei lumina, culoarea, caldura unei strazi, a unei case. In ultimele dati cand am mai fost la Monica, de fiecare data m-am gandit ce frig se va lasa, pentru totdeauna, peste acel colt al Parisului, dupa ce nu va mai fi nici ea acolo. Pare retoric, dar este adevarat: mai mult de un deceniu ma bucuram sa ajung la Paris doar ca sa merg in vizita la Monica si Virgil. Emotia cu care priveam in jur dupa ce urcam scarile la statia Danube, piateta de unde coboram spre piscina, alte scari urcand la acea casuta care mi s-a parut pentru ei atat de improprie, din cauza scarii de lemn, atunci cand batranetea i-a prins din urma. Vocea distinsa a lui Virgil, un domn distins, cu o amabilitate egala si mereu ironica, vocea Monicai, puternica, pasionala, inflexibila. Faceam doua-trei vizite pe zi, ma inabuseam in metrou, eram istovita, intarziam fata de ora promisa si Monica ma astepta cu o anxietate inexplicabila pentru mine. Ma suna si cand ajungeam la gazdele mele, desi plecam cu taxiul. Si ce ore fericite cand vorbeam toti trei, eu plina de incredere ca ce voi spune pe divanul acela, acolo va ramane: consemnul transmis "din ilegalitate". Ca sa nu ma necajesc vazand ca acest consemn a fost calcat, nu am mai citit Memoriile. Nu reuseam s-o conving de nimic din ceea ce gandeam altfel decat ea si mi-a construit un personaj care, dupa ce nu voi mai fi, va ramane poate mai viu decat sunt/am fost. Faptul ca nu comunicam totdeauna nu ma impiedica sa tin, poate chiar la fel de mult, la ea. Prietenia, afectiunea nu se pot explica, nu se pot povesti. Se pot povesti doar momente cand mi-a spus ceva ce nu ar fi trebuit sa uit: de pilda, felul in care a surprins-o b