Echipele ca Buzăul sînt un necaz naţional, pe care numai o legislaţie dură îl poate vindeca
Echipa din Buzău se cheamă Gloria, deşi condiţia ei reală, în tandemul vicios cu Steaua, ar cere parcă un alt nume: Supuşenia, Umilinţa sau chiar Să trăiţi, şefu’! Sună frumos, nu-i aşa? FC Să trăiţi, şefu’ Buzău. Cine şi de ce i-a zis echipei buzoiene Gloria, nu mai contează. Pînă şi cele mai păduchioase formaţii din campionatul judeţean îşi spuneau cîndva, iar unele încă îşi mai spun, Biruinţa, Voinţa, Avîntul şi Gloria. Ce contează e că, datorită vizaviului cu clubul patronului din Bucureşti, eu, unul, nu sufăr cînd Gloria Buzău e nedreptăţită de arbitri sau e tratată de sus de cluburile fără sateliţi. Sau, mă rog, fără dubluri la vedere. Nu mă bucur, dar nici nu plîng. Culege fiecare, ce seamănă. Semeni vînt, culegi furtună.
Pentru mine, ce a făcut Buzăul în mai multe partide cu schepsis din Liga-ntîi numai glorie nu-i poate aduce. Poate să-i aducă un potop de sarcasme, un val de antipatii sau un întreg dicţionar de insulte. Nu şi glorie. Echipe ca Gloria Buzău sînt un necaz naţional pe care numai o legislaţie de tip totalitar îl poate vindeca. În democraţie, apar ca ciupercile după ploaie. Se nasc, fac gălăgie, dispar şi strică. Nu construiesc, ci strică. Nu vor să fie campioane, nu speră la glorie internaţională, tot ce vor e să nu retrogradeze, iar între două campanii de salvare de la retrogradare să se vîre printre picioarele granzilor, doar, doar le-o pica un cotlet de la marele banchet. Fără echipe ca Gloria Buzău, Gloria Bistriţa, Gloria Mioveni, Gloria Piatra Neamţ sau Gloria Tîrgu Jiu altul ar fi fotbalul nostru. Nu că aceste oraşe încărcate de glorie n-ar merita să aibă nişte cluburi de mîna-ntîi, dar între merit şi dorinţă e destul loc şi pentru adevăr.
Cînd vine cîte un meci, precum cel de Cupă, cu Urziceniul, după care Gloria Buzău ţipă, în
