SORIN IONIŢĂ: "Trei mari probleme stau în faţa celor care vor să promoveze politici agricole europene în România. "

Prima e cel mai simplu de înţeles, dar greu de rezolvat: nu sunt mulţi cei cu care poţi să derulezi asemenea politici. Din patru milioane şi ceva de „ferme“, vreo trei sunt complet ineligibile după regulile UE, fie din cauză că sunt prea mici, fie prea îmbătrânite şi inactive pentru a face faţă celor mai simple proceduri presupuse de primirea de fonduri. Agricultura este o gaură neagră a economiei, ţinând angajată 35% din forţa de muncă, dar producând abia 9% din valoarea adăugată per capita de fermier în ţările vechi membre (UE15).

A doua dilemă ţine de chiar natura politicilor agricole ale UE, inventate într-o perioadă când preţurile alimentelor scădeau continuu, ceea ce ameninţa stabilitatea micilor gospodării ţărăneşti din Franţa şi Germania, concurate de fermierii mai eficienţi din restul lumii. Tot eşafodajul de protecţionism şi fonduri pentru „sus- ţinerea preţurilor“ - cu alte cuvinte, intervenţii pentru a nu lăsa produsele agricole să se ieftinească prea tare - care formează Politica Agricolă Comunitară (CAP, acronim atât de bogat în rezonanţe) a rămas complet în aer de un an încoace, de când alimentele s-au tot scumpit. Aceasta este o tendinţă ce nu se va inversa curând, după cum spun toţi experţii, deci nu e deloc clar de ce mai alocăm o treime din bugetul Uniunii pentru subvenţionarea unor fermieri care pot să câştige foarte bine pe piaţa liberă.

În fine, impactul cu realitatea românească al acestor politici europene deja distorsionante duce la paradoxuri suplimentare. În primul rând, datorită structurii exploataţiilor agricole menţionată, banii din subvenţiile directe pe hectar şi cap de animal (prima componentă a fondului UE pentru agricultură) se vor aduna cu precădere în buzunarul puţinelor ferme mar