Monica Lovinescu le vorbea romanilor in cele mai apropiate microfoane inde-partate. Ti-o puteai imagina undeva la Paris, inima palpitand in inima libertatii, dar o simteai si in camera de alaturi, venita sa te razbune pentru tot cenusiul, pentru toate minciunile indurate in viata si in odaia ta. O asculta bunicul meu pe ulita unui sat din adancul Transilvaniei; dadea sonorul la puterea lui maxima, s-o auda toata lumea. De atunci, din copilarie, mi-era cunoscut acel glas, care avea sa ma intampine cu prietenie, mai tarziu,
la Paris.
Aveam impresia ca vocea ei penetranta putea provoca o explozie in complicatele retorte din baia cu acizi a cutiei care asigura curentul electric pentru acea masina vorbitoare. Era deja la "Ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni", mai tarziu la "Actualitatea romaneasca", la "Tezele si antitezele…" atat de faimoase. In vocea ei locuia spiritul ei, absolut liber. Nici o nota falsa, nici o posibilitate de compromis cu jumatatile de masura, cu aranjamentul la care sunt predispusi ezitantii. De aici a crescut si preocuparea excesiva a fostului regim pentru "cazul" Lovinescu.
O adevarata armata de contrapropaganda impotriva unei biete femei pirpirii, care-i inspaimanta. I-au trimis mesageri mascati, i-au trimis oameni de influenta, i-au trimis naivi cuceriti de geniul peltic al Carpatilor, i-au trimis batausi, sa incerce s-o mai induplece. Degeaba. Nada! Rien! Nu tacea, nu se lasa influentata, nici nu cobora vreodata nivelul implacabilei analize la o simpla polemica de ideologie.
Ea vorbea totdeauna in numele libertatii absolute, cauta adevarul ascuns, denunta impostura, stigmatiza abuzul si nu accepta nici resemnarea celor convinsi ca in Europa s-ar fi instalat un regim comunist multimilenar. A avut norocul sa traiasca pana cand intuitiile ei au fost confirmate de intorsatura brusca
