Corespondenţă specială de la Paris , de la Roxana DIACONU De două zile, numele Monicăi Lovinescu poate fi citit şi auzit peste tot în mass media românească, încât ne-a devenit aproape familiar. Dar pentru câţi dintre noi acest nume (mai) evocă ceva? Monica Lovinescu a fost timp de treizeci de ani „vocea” pe care părinţii noştri o ascultau la Europa Liberă. Aflată în exil la Paris încă din 1948, ea şi-a început colaborarea la acest post de radio din 1962, iar din 1967 a realizat aici emisiunile de mare ecou „Teze şi antiteze la Paris“ şi „Actualitatea culturală românească“, devenind un reper incontestabil al gândirii antitotalitare şi al criticii literare româneşti. Pentru toţi cei care bravau interdicţiile sistemului totalitar, reglându-şi pe ascuns aparatele de radio pe frecvenţa Europei Libere, Monica Lovinescu a fost vocea de care-şi agăţau speranţa timidă, neverosimilă pe atunci, că într-o zi vor putea trăi liberi. Pentru noi, ceilalţi, cu memoria tânără şi neatinsă de ororile dictaturii, Monica Lovinescu e un nume care riscă să se prăfuiască în vreun manual – alternativ sau nu – de istorie. În societatea fără repere morale, fără valori autentice şi fără idealuri în care trăim, Monica Lovinescu rămâne poate unul dintre puţinele simboluri ale unui timp revolut, în care oamenii, indiferent de circumstanţe, nu abdicau de la crezul lor. Având convingerea că intelectualul trebuie să se ridice împotriva Răului, Monica Lovinescu a combătut regimul comunist de la vărsta de 25 de ani, când a ceru azil politic în Franţa, până în ultimii ani ai vieţii, când a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Un parcurs dureros – scriitoarea a fost violent agresată în 1977 la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, iar mama sa şi-a pierdut viaţa în închisoarea comunistă –, dar de o rară integritate morală, pe care îl salutăm cu toţii acum, când el s-a încheia