Scriind prima istorie a Operei bucureştene (începînd cu 1921), am citat multe cronici extrem de dure privind montări sau artişti, dar nici în cea mai neagră perioadă comunistă nu ştiu ca vreunul dintre semnatari să fi fost chemat măcar la tovarăşul de la partid pentru a fi temperat şi oricum nimeni nu a fost „pedepsit“. Ei bine, acum, cînd Constituţia garantează libertatea de exprimare a presei, s-a produs un asemenea gest probabil fără precedent în lumea civilizată – dorind să intru în sală pentru premiera baletului Lacul lebedelor, am fost oprită de inginera care conduce departamentul de imagine, care mi-a spus că, „în urma celor scrise în Observator cultural, nu mai aveţi dreptul să intraţi în Operă decît cu bilet“. Am cumpărat deci un bilet (cel mai scump, de altfel) pe care, vigilent, l-a verificat (şi) un bodyguard (sau pompier), plasatoarea mi-a spus, de asemenea, că… s-a primit ordin şi… m-am comportat ca orice spectator (deşi am International Press Card!). Şi la intrarea artiştilor a apărut o notă (evident, nesemnată) prin care mi se interzice intrarea în teatru. Cineva din Canada a spus că nu a mai auzit aşa ceva, balerinul Ştefan Bănică s-a crucit cînd i-am spus că vom face interviul… în parc. Refuz să cred că directorul general ştie despre această măsură care contravine oricăror norme legale sau de bun-simţ, mai ales în condiţiile în care, recent, a reuşit să afilieze ONB (după Opera din Iaşi) la organizaţia internaţională Opera Europa! Şi asta doar pentru că am îndrăznit ca, pe lîngă laude binemeritate, să remarc şi deficienţe, eşecuri, gafe sau neîmpliniri în unele spectacole. La care, se ştie bine, sînt cam unicul cronicar constant (ca şi la conferinţele de presă, unde, cu rare excepţii, am fost singura care a onorat invitaţiile – dar probabil că, în aceste condiţii de „interdicţie“ abuzivă, în afară – eventual – de Rompres şi Radio, nu va mai veni ni