Sarea: o substanţă banală, pe care acum aproape că nici nu o mai băgăm în seamă: este acolo, în solniţă. Iar pentru a ajunge la ea nici nu prea ai mare lucru de făcut. Întinzi mîna şi iei atîta cîtă îţi trebuie. Dar dacă, din greşeală, ai răsturnat solniţa şi eşti cumva şi superstiţios… ai o problemă! E semn de mare necaz, ori măcar de ghinion.

Sarea: o substanţă banală, pe care acum aproape că nici nu o mai băgăm în seamă: este acolo, în solniţă. Iar pentru a ajunge la ea nici nu prea ai mare lucru de făcut. Întinzi mîna şi iei atîta cîtă îţi trebuie. Dar dacă, din greşeală, ai răsturnat solniţa şi eşti cumva şi superstiţios… ai o problemă! E semn de mare necaz, ori măcar de ghinion. De ce? Simplu: pentru că aşa spune tradiţia. Iar cu tradiţia asta… nu prea este de glumit. Pentru că vine de departe, din negura timpurilor. De acum multe mii de ani, dintr-o vreme în care sarea nu se găsea chiar pe toate drumurile. Vine din preistorie, dintr-o perioadă în care procurarea acestei substanţe indispensabile oricărei fiinţe vii, era, pentru om, o chestiune de viaţă şi de moarte. Savanţii de azi spun că materia vie s-a format iniţial în apele unui Ocean Primordial. Iar apariţia ei a fost un proces extrem de subtil, amestec de fizică şi chimie, în cadrul căruia “clorura de sodiu” a avut un rol foarte important. Rol pe care şi l-a păstrat de atunci şi pînă în ziua de azi. Tot savanţii au calculat că, pentru a fi în formă, un om care prestează o muncă fizică grea trebuie să consume cam zece kilograme de sare pe an. E mult? Acum nu. Dar la începuturile civilizaţiei da, era foarte mult. Pe timpurile în care o aşezare preistorică cît de cît însemnată era compusă din cîteva sute de suflete, cele cîteva chintale de sare necesare anual, pentru consumul uman, la care se adăugau alte cîteva chintale pentru animalele domestice, trebuiau să fie, obligatoriu, obţinute cumva. Ş