Cu rubrica, e ca şi cu cercetarea. Începi să faci cercetare din pură curiozitate, din pasiune, îţi place, citeşti întruna, biblioteca e prea mică, eşti curios, vrei doar să înţelegi. Cît şi unde publici contează mai puţin. Încet, încet, intri în sistem. Ai nevoie de publicaţii ca să obţii un post, un grant. Curiozitatea n-a dispărut, dar nu îţi mai permiţi să stai lipit de o problemă la nesfîrşit, indiferent la rezultat (mă rog, dacă eşti Wiles, îţi permiţi). Ai nevoie de publicaţii, sînt tot soiul de inşi care ţi le numără periodic, îţi ţin socoteala mai dihai decît ţi-o ţii singur. Începi să aduni citări, băieţii vigilenţi le numără şi pe-astea. Plăcerea iniţială se instituţionalizează, doza de gratuitate din ceea ce faci se diminuează văzînd cu ochii. Publish or perish spun americanii: nu publici – nu exişti. Ai vrea, uneori, să-ţi iei o pauză, o vacanţă, să citeşti şi să te gîndeşti numai la ce te interesează, fără să-ţi pese dacă „iese“, dacă rezultatul va fi destul de bun pentru o revistă tare, dacă e suficient de original – trăieşti aproape cu teroarea că orice idee bună îţi vine l-a vizitat şi pe altul înaintea ta. Să te opreşti nu prea se mai poate. Sistemul te împresoară şi te ţine în chingi. Eşti angrenat în granturi, ele trebuie să funcţioneze; ai studenţi, le trebuie subiecte fezabile. Maşinăria nu se mai poate opri. Iar dacă ieşi din sistem, eşti mort, revenirea e aproape imposibilă. Eşti conştient că nu tot ce faci e foarte interesant (uneori, nici chiar pentru tine), dar n-ai ce face, mergi mai departe şi lungeşti CV-ul. Cu rubrica, la fel. De cînd am pornit-o, am trecut, bănuiesc, prin etapele prin care trece oricine e obligat (de cine?) să producă 3.000-5.000 de semne săptămînal (şi încă: eu am beneficiat de clemenţa şefilor, care nu mi-au impus un număr fix de semne). La început, eşti plin de entuziasm (creator, fireşte), o faci pentru că ai ceva