Au rămas singuri cu neputinţa lor înveşmântată într-un capod colorat, de sub care se zăreşte mâneca unui pulover din lână. Un picior subţire şi alb, cu umbre vineţii, iese de sub poala cămăşii de noapte. Vorbind între ei sau mâncând i-au găsit, ieri-dimineaţă, la Căminul de bătrâni, elevii Colegiului Naţional „Nicolae Titulescu“, când au venit cu iepuraşul de Paşte. Cu trupul schimonosit într-o parte, în scaunul cu rotile, femeia se uită cu ochii măriţi, cu privirea trecând prin tine, la o cană roşie din plastic. În spatele ei, trei bătrâne discută rar şi încet. Cu braţele încrucişate, cea dinspre culoar zâmbeşte uşor. Lângă ele, Ioana Crişan, care se apropie de 102 ani. E cea mai în vârstă din instituţie. Încearcă să spună de câtă vreme a venit aici, dar vorbele îi rămân încleştate. Doar buzele se mişcă, grăbite să transmită gândul. „Nu mai poate vorbi acum“, a spus asistenta. O mână i se odihneşte inert în poală. Cealaltă, cu degetele răsfirate, strânge la piept dulciurile primite de Paşte. Faţa i se contorsionează, ochii i se umezesc şi lacrimile se rostogolesc tăcute, oprindu-se în baticul înnodat sub bărbie. „E de vreo şase-şapte ani aici. La început, mergea, vorbea. Ştia drumurile şi fugea acasă. Acum nu mai poate. Uneori, refuză tratamentul, spunând că mâine se cunună cu Ionescu din ceruri...“. Un adăpost şi o masă caldă Fetele de la „Titulescu“ şi profesoara care le însoţeşte ies dintr-o cameră şi intră în următoarea, împărţind plăsuţele cu dulciuri. „Am făcut şi pacheţele cu fructe pentru cei care au diabet“, spun ele. Sunt zece la număr. Au strâns bani de la părinţi şi profesori şi au mers la cumpărături, la fel ca de Crăciun. Sunt eleve de-a IX-a, însă fondurile au fost strânse de la clasele IX A, B, C, D, G, F, X B, D, XI C, D şi XII E din Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu“. La intrarea în căminul vechi, doi bătrâni aşezaţi în scaune cu rotile le