S-a spus de atîtea ori – am spus-o şi noi – că scriitorii români sînt, în contextul răsăritean, un fel de orfani ai curajului, încît ar fi nedrept să nu considerăm ca un adevărat eveniment – sau o cotitură – Conferinţa Scriitorilor desfăşurată la Bucureşti luna aceasta. Determinare, îndrăzneală, dar mai ales solidaritate, trei epitete care explică de ce, pentru prima oară, Ceauşescu a preferat să fie absent din Bucureşti pentru a nu veni la Conferinţă şi – tot pentru prima oară – ziarele n-au publicat nici măcar deformatele, mutilatele, cuminţitele rezumate ale luărilor de cuvînt. Cum să tipăreşti, de pildă, ceea ce a spus Ileana Mălăncioiu şi care suna cam aşa: Ne ocupăm cu toţii de „obsedantul deceniu“ şi reproşăm scriitorilor conformismul lor din acel timp. Dar nimeni nu se gîndeşte oare că deceniul actual nu e mai puţin obsedant şi că urmaşii vor avea dreptul să ne judece la rîndul lor pentru inconştienţa cu care am trecut prin el? Cum să redai diatriba violentă a lui Dan Deşliu împotriva unuia dintre supremii responsabili culturali de partid, Dumitru Popescu, ce comparase Uniunea Scriitorilor cu „grajdurile lui Augias“? Cît am vrea noi, scriitorii, să fim trataţi cel puţin aşa cum erau îngrijiţi caii în grajdurile trecutului! – a exclamat Dan Deşliu. Cum să rezumi rechizitoriul lui Ştefan Augustin Doinaş, atacurile lui Eugen Jebeleanu, Mircea Dinescu, Mircea Zaciu, cum să reflectezi întreaga atmosferă de îndîrjire calmă a dezbaterilor?

Cu această Conferinţă, scriitorii români îşi asigură o nouă originalitate în geografia comunistă: ei dispun – cît vor mai dispune – de singura Uniune devenită o redută a rezistenţei.

Dar trebuie imediat să adăugăm: o rezistenţă pe plan profesional, o solidaritate de breaslă, o revoltă limitată la cultură. Politica sistematic anticulturală a lui Ceauşescu a radicalizat pe scriitori, ca şi sprijinu