RADU PARASCHIVESCU: "Cu două-trei zile în urmă, scriitorul Bedros Horasangian a făcut o observaţie interesantă, de om care trăieşte din şi prin cuvinte."

El s-a referit la obiceiul nostru de-a repeta diverse vocabule în numele chezăşiei calitative. Pentru a confirma autenticitatea, pentru a-i transmite interlocutorului că e vorba de „the real thing“, nu de un surogat. Manevra era cu atât mai răspândită înainte de 1989, în plin regim al înlocuitorilor şi al „produselor cu aromă de“. Bedros Horasangian a dat două exemple pe care le citez, convins că mulţi dintre dumneavoastră îşi vor aminti decorul şi contextul: „Am făcut rost de nişte brânză brânză“ şi „Treci pe la mine, să bem o cafea cafea“. Brânză adevărată, de la ţăran, nu mizeria pentru care aşteptai două ore la uşa din spatele magazinului. Cafea veritabilă, nu nechezolul care îţi întredeschidea uşa spre pancreatită.

Aşa era pe atunci. Un film între sexy şi porno era un film cu scene fierbinţi. Un film porno porno însemna superlativul în materie, adică o producţie în care, conform definiţiilor de trotuar, „se vedeau organele“. O ciocolată era, în vitrinele româneşti din perioada 1981-’89, un aliment contrafăcut, cu cicoare, soia şi tot felul de substanţe discutabile. O ciocolată ciocolată era un Alpen de la mătuşa din Nürnberg, o Africana de la unguri, un Cipiripi Eurocrem de la sârbi, eventual - prin grija unchiului pilot - un Toblerone din duty-free. Din aceeaşi perioadă datează un episod povestit de Andrei Pleşu, urmărit cu osârdie de Securitate, la fel ca Octavian Paler. Ştiindu-se supravegheaţi, domnii Pleşu şi Paler stabiliseră un cod menit să-i deruteze pe filatori, în virtutea căruia fiecare zi însemna de fapt ziua următoare („ne vedem marţi“ era în realitate „ne vedem miercuri“). Într-o bună zi, cei doi vorbesc la telefon şi fixează o întâlnire pentru vineri, moment în care Octavi