La un congres internaţional de filozofie, desfăşurat la Boston în anul 1998, într-un panel unde se aflau invitaţi cei mai importanţi filozofi ai momentului, cineva din public a adresat următoarea întrebare: „Ce putem noi învăţa din filozofia secolului XX?“. Rînd pe rînd, după cum relatează reporterul, marii filozofi şi-au pasat unul altuia întrebarea, evitînd să dea un răspuns; cîţiva (de bună seamă, filozofii analitici) au divagat pe marginea a ce poate să însemne „noi“ sau „a învăţa“. Concluzia reporterului era că, din acest motiv, răspunsul corect la întrebare era „nimic“, deoarece, în secolul XX, marile descoperiri şi, implicit, marile răspunsuri le-a oferit ştiinţa, iar nu filozofia. Autorul enumeră cîteva dintre ele: teoria relativităţii, geometria neeuclidiană, în calitatea lor de „răspunsuri“ la întrebări filozofice mai vechi, concluzionînd că, depăşită cum e de situaţie, filozofia trebuie să-şi recunoască propria situaţie de criză.

Deşi voit anecdotic, sau poate tocmai de aceea, exemplul de mai sus poate ilustra foarte bine o stare de fapt care poate fi recunoscută, la noi sau aiurea, sub sintagma „criza filozofiei“. În general, expresia „criza filozofiei“ conotează cel puţin două tipuri de realităţi: una, asumat filozofică (de exemplu, în maniera postmodernă), a imposibilităţii filozofiei de a mai oferi „mari povestiri întemeietoare“ sau mari sisteme filozofice de felul acelora cu care ne-a obişnuit tradiţia filozofiei, ilustrată magistral de Hegel. În al doilea rînd, în registru mai mundan şi infinit mai pragmatic, prin „criza filozofiei“ se acuză (sau se deplînge) incapacitatea sistemului educaţional filozofic de a mai atrage şi a forma noi generaţii de învăţăcei, în condiţiile în care formarea filozofică nu pare să le ofere acestora competenţe şi deprinderi (skills) reclamate de cariera ulterioară, indiferent care ar fi aceea (mai puţin