Dacă vrei să-i cunoşti, priveşte oamenii de aproape, dacă vrei să-ţi placă, priveşte-i de departe, spune un dicton, care în mai toate cazurile se dovedeşte just. M-am apropiat de Monica Lovinescu cu gîndul s-o cunosc, cu intenţia să simt „miezul moale al statuii“ despre a cărei dramă omenească scriam şi am avut imensa bucurie să fiu cu atît mai subjugată de frumuseţea extraordinarei ei fiinţe, cu cît o priveam mai de aproape. Ceea ce a fost, ştiu, şi un imens privilegiu.

Nu era greu s-o iubeşti pe Monica Lovinescu. Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, insuportabil de grei pentru ea, chiar şi în ultimele zile, a ştiut să facă din ceasurile pe care le petreceai alături de ea clipe de sărbătoare. Prin căldură, atenţie faţă de celălalt, demnitate în suferinţă, distincţie, umor.

Două sînt cuvintele care-mi vor răsuna în urechi cît voi trăi, rostite de vocea irepetabilului miracol uman care a fost Monica Lovinescu: intolerabil şi colosal. Intolerabile erau în ochii ei minciuna, tirania, trădarea, moartea în închisoare a mamei ei şi, din 29 septembrie 2006, absenţa lui Virgil Ierunca.

Colosal era în ochii ei orice gest în apărarea celor persecutaţi şi orice alăturare de cuvinte inspirată, în plămada căreia intra criteriul moral. Colosal era Bukovski, colosal fusese cîndva „zeul paradigmatic“, Soljeniţîn. Colosal era devotamentul dincolo de mormînt al Nadejdei Mandelştam, colosală empatia Simonei Weil, care se înfometa ca să înţeleagă ce s-a petrecut în lagărele de exterminare.

Ultima oară cînd am auzit-o rostind cuvîntul, cu zece zile înainte de intolerabila ei tăcere definitivă, eram în camera de spital de la Lariboisière. Îi citeam, la alegerea ei, din România literară, cronica lui Gheorghe Grigurcu la o carte de amintiri despre Nicolae Steinhardt. Ioan Pintea, autorul, îşi amintea cum Steinhardt îl asigurase că „n-o să se lase aşa u