Din ce este făcută o viaţă? „Mai degrabă din ceea ce nu ne amintim decît din ceea ce ne amintim“. Din scene rupte unele de altele, ba chiar şi din „amintiri fără însemnătate, banalităţi ascunse în memorie“, care nu aduc nostalgia, ci „o nelinişte vagă, transformată într-un fel de teamă, amestecată cu un sentiment de absurd“, spune, la un moment dat, spre finalul cărţii, spre finalul vieţii lui, Tristano, personajul ultimului roman al lui Antonio Tabucchi, Tristano muore (2001)*. „Angor mortis“, descifrează doctorul Ziegler, cel care îi prescrie bătrînului erou al Rezistenţei italiene, decorat cu cele mai înalte ordine, doze tot mai mari de morfină.

Însă, în intervalele de timp cînd este treaz, pe patul său de moarte, Tristano perorează în faţa unui scriitor, nu în faţa celor care îl îngrijesc – doctorul Ziegler şi devotata Frau, profesoară de germană cîndva, acum înlocuitoare de soră/doică/mamă.

Războiul şi mişcarea de rezistenţă au rămas departe, doar cîteva amintiri ale lui Tristano îl mai evocă; sîntem într-o Europă de Sud unită, în nordul Italiei, în Grecia, în Spania, în Portugalia, iar cel care a ucis soldaţi nemţi este, poate nu întîmplător, vegheat de doi germani.

În momentul cînd, bolnav de arterită, eroul Tristano a refuzat soluţia doctorului Ziegler – să-şi amputeze piciorul –, preferînd să se lase să moară, l-a chemat, să îl asiste, în ultimele sale zile, pe scriitorul care a scris, mai demult, un roman de succes despre el. Şi, fireşte, i-a promis că abia acum are să-i spună tot adevărul vieţii lui. I-a cerut să-l asculte, dar să nu pună nici o întrebare: „tu asculţi de consemnul pe care ţi l-am dat atunci cînd te-am chemat, să nu scoţi o vorbă... vino aici şi scrie, ţi-am spus, dar nu deschide gura... numai că acum tu eşti prea ascultător, şi eu îmi pierd firul, anii şi locurile se încalecă...“.

Aşa că, o vr