In ţările catolice, Paştele a fost dintotdeuna o sărbătoare mai importantă decât Crăciunul: dacă acesta din urmă celebrează o naştere, deci o virtualitate - naşterea celui promis secole la rînd, dar despre care nu se ştia încă nimic - sărbătoarea primăverii marchează o înviere, adică un miracol. Naşterea este la rîndul ei un miracol, dar un miracol petrecut de miliarde de ori; cel al învierii înseamnă însă eveniment fondator, început de istorie. Sărbătorirea intensă şi emoţională a Paştelui s-a instaurat în toate ţările creştine ale Europei.
Dar în Brazilia? Dar în America de Sud? Dacă luăm în serios statisticile, aproape 85% din populaţie ar fi aici catolică, ba chiar catolic-practicantă. Ateismul şi agnosticismul par să fie, tot după statistici, ca şi absente. Şi totuşi, atmosfera pascală în sens european a lipsit în Brazilia lui martie 2008 aproape cu totul, deşi clima ar fi trebuit să ajute la producerea iluziei: o atmosferă ca la începutul verii europene, ploi dese şi călduţe urmate de cer senin intens, mare de flori în copaci şi pe pământ, parfum discret în aer. Erau peisajul şi atmosfera unui Paşte de la noi, căzut întîmplător ceva mai tîrziu, spre sfîrşitul lui aprilie. în Brazilia nu era nici pe departe primăvară, ci doar un fel de toamnă luminoasă, însorită şi înflorită la maximum. Pe cît de intens trăiesc brazilienii Crăciunul, la peste treizeci de grade Celsius, în profuziune vegetală, pe cît de atent îşi construiesc ei, cu mijloace locale, simbolurile iernii şi ale sărbătorii (de la zăpadă artificială şi Moş Crăciun la milioane de brazi împodobiţi), pe atît de inexplicabil întorc ei spatele Europei în momentul festivităţii pascale. La Paşte, ei nu mai sunt fiii depărtaţi ai Vechiului Continent, ci oameni ai Lumii Noi, ai unei lumi construite după altă măsură. La Paşte, ei nu trăiesc învierea şi minunea începutului, ci trăiesc aproape exclusiv Pat
