Apreciind în gradul cel mai înalt volumul Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (ediţia Emanoil Bucuţa, 1937) şi subliniind că "importanţa acestei corespondenţe este înainte de toate de ordin literar", E. Lovinescu ajunge să definească specificul însuşi al artei epistolare, care "nu constă într-un Ťefortť, ci în capacitatea de a produce involuntar (s.n.) cu necesitatea indiferentă a bradului ce dă răşină, alimentată de o sevă continuă şi fatală; ea e efectul unei stări sufleteşti ce reclamă nevoia comunicării directe a unor senzaţii şi impresii". Arta epistolară despre care am glosat în mai multe rânduri şi chiar într-o carte, acum câteva decenii, se află de aproape înrudită cu jurnalul şi memoriile. Spontană, fără nici o preocupare stilistică a autorului, ea dă la iveală uneori pagini ce surprind prin expresivitate, prin caracterul efectiv literar al conţintului, ce ne ridică simţitor deasupra valorii cognitive, documentare. Să mai amintesc savuroasele scrisori ale tânărului Kogălniceanu către "babaca", numeroasele epistole-jurnal ale lui Al. Odobescu, unele misive ce concurează cu Momente şi schiţe ale lui Caragiale, scrisorile lui Duiliu Zamfirescu, multe mustind de literatură, cele care au condus la însăşi definiţia criticului de la "Sburătorul"?

Cum asemenea texte se confundă, spuneam, cu jurnalul, să zăbovim o clipă asupra celui maiorescian, intitulat Jurnal şi Epistolar. El ni se relevă ca un roman autoscopic, punând în lumină, pentru început, psihologia eminentului elev de la "Theresianum", apoi a tânărului care se autosupraveghează şi se pregăteşte sistematic pentru viitoarea lui strălucită carieră, trecând într-un timp record examene de licenţă şi de doctorat în marile capitale europene, Berlin şi Paris. Imaginea marelui studios, impunându-şi un program de viaţă auster, era în genere cunoscută. Ceea ce apare acum senzaţional este scurtul rom