In dimineaţa zilei de 21 aprilie, Nicăpetre, pe numele lui civil Petre Bălănică, s-a stins din viaţă la reşedinţa sa din Toronto. Indiferent cum va fi receptată sculptura lui de acum încolo, un lucru trebuie indiscutabil amintit în aceste momente, pentru că sculptura noastră, ca gen, şi Nicăpetre, prin consecinţă, fac parte dintr-o cultură fundamental inaptă pentru tridimensional, ba chiar ostilă acestuia. Noi nu am avut sculptură decât începând cu mijlocul secolului 19, iar dacă e să socotim bine, nu avem mai mult de 150 de ani de sculptură cultă şi asta dintr-o pricină foarte simplă: aşezarea noastră confesională sub influenţa răsăritului ortodox, care se înscrie direct în reflexele iudaismului şi mai puţin în acelea ale culturilor occidentale clasice, ale culturii greceşti şi romane, nu a generat o civilizaţie articulată a tridimensionalului, ci, dimpotrivă, a determinat o filozofie şi o atitudine total ostile acestuia, prin asocierea lui directă cu chipul cioplit. Una dintre interdicţiile majore ale Decalogului este tocmai aceasta: să nu-ţi faci ţie chip cioplit. Crizele iconoclaste, începând cu aceea, majoră, din timpul lui Leon al III-lea Isaurul, nu s-au încheiat o dată cu epuizarea fazei lor acute, cu agresiunea sălbatică a oponenţilor de atunci ai icoanelor, ci se prelungeşte, subtil, până astăzi.

Pe de o parte cultura occidentală, de tip figurativ, de tip clasico-renascentist, are propria ei vitalitate în spaţiul de referinţă, adică în ambianţă catolică, iar, pe de cealaltă parte, ideologia, filosofia, modul de înţelegere şi de reprezentare a lumii, de factură vetero-testamentară, aceea în care Dumnezeu nu este corporal, în care figuraţia esenţei nu este posibilă în cheie antropomorfă, se manifestă şi ea cu aceeaşi vitalitate.

Secolul 20, mai exact începutul secolului 20, a separat, de fapt, cele două paradigme într-un mod decisiv, iar avangarde