Cărările vieţii şi ale morţii sînt vegheate, de cînd e lumea, de trei femei, sub nume foarte diferite. Feţe ale liniştii sau, dimpotrivă, ale patimii. Graţii, Graie, Hesperide, Erinii. Viaţa şi moartea însele, între care creşte, frămîntată, conştiinţa ireductibilei lor asemănări.

Nu altcuiva decît preaomenescului acestei treimi, avîntat, cînd s-ar voi şovăielnic, îi scrie Bogza, în "epoca haotică şi prerevoluţionară a anilor 1930", un Cântec de revoltă de dragoste şi moarte. Va apărea în '45, ilustrat de Marcela Cordescu, la Fundaţia Regele Mihai I. Un atentat, ca toată avangarda, la mizerabila condiţie umană, dar un atentat slab, chinuitor, gîndit pe picior mare şi destrămat, metodic, de dintele decrepitudinii. Artizanul lui, scînteie sărită din romantismul revoluţionar, e-un "tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi/ de destinul biologic al lumii."

Cele trei femei, în care se strîng viaţa şi remuşcările oamenilor, moartea, regretele, ţipătul şi neputincioasele lor furii, nevolnicia şi pragurile, dorinţa de a sparge şi slăbiciunea de-a clădi sînt, în Cântec..., o fecioară galbenă, de ceară, care le joacă pe rînd şi, neapucînd s-o trăiască pe nici una, le anunţă, totuşi, pe toate. Corespondenţe, a la Baudelaire, s-ar putea numi, pe altă parte a poeziei, această incantaţie către dezastre. Corespondenţe ca între semne rele, ca între coşmaruri şi încă mai fioroasa lor întrupare din vîntoasele lumii. Zonele de întuneric zdrenţuit din ilustraţiile Marcelei Cordescu, schiţe de basm fără acţiune, în care şuieră golul, instantanee de ţară părăsită, "peisajele stranii ale dragostei nostalgice şi exasperate".

Superstiţioşii, şi nu numai ei, ştiu cît pot fi de neliniştitoare descoperirile acestor potriviri purtîndu-şi, prin lume, reaua menire. Asociaţiile pe care le iscă priceperea de-a prinde firul, dincolo de impresia de devălmăşie avangardistă, în c