Ar merita făcut odată un top al clişeelor critice. Dacă pe locul I se află, fără îndoială, "Luceafărul poeziei româneşti", formula cea mai cunoscută, cea mai rezistentă şi cea mai repetată din istoria receptării româneşti, la locul doi ar putea concura, cred, cu bune şanse de câştig, "Arghezi oscilează între credinţă şi tăgadă", împreună cu alte câteva, tot despre poeţi. Întrucât are un cod al ei, poezia e percepută de cititorii neavizaţi ca o limbă absolut de neînţeles, ameninţătoare, de aceea formulele învăţate pe dinafară despre un poet sau altul funcţionează ca ancore lingvistice pe o mare plină de primejdii. Dacă limba aceasta necunoscută şi de neînţeles este despre Necunoscutul şi Neînţelesul însuşi, adică despre Dumnezeu, cum se întâmplă cu Psalmii arghezieni, nu e de mirare că ancorarea se face rapid şi reflex.
Încă de la primul curs despre poezia interbelică îi previn pe studenţi că reproducerea formulei cu pricina fără un minim comentariu are drept consecinţă picarea examenului. Îi dedic eu însămi bogate explicaţii şi nuanţări de-a lungul semestrului, repetând avertismentul. Cu toate acestea, nu există ocazie să nu-mi scrie măcar o persoană, cu seninătate aforistică, "Arghezi oscilează între credinţă şi tăgadă", punct. Încerc totuşi să-i salvez: le pun întrebări de istorie literară (Care e originea acestei formule?) şi de bun-simţ (Cum adică "între credinţă şi tăgadă", ce înseamnă asta?), la care răspunsul este o mare tăcere uimită. Anul acesta am coborât ştacheta şi i-am întrebat pur şi simplu pe toţi cei care intraseră la oral: "Ce înseamnă cuvântul tăgadă?" De ştiut, nu ştia nimeni. I-am invitat atunci să deducă din context şi am primit răspunsurile cele mai aberante cu putinţă, foarte departe de ceea ce aşteptam, "contestare" sau "negare".
Dacă studenţii la Litere care devin apoi profesori de literatură română l-ar fi citit pe Arghezi
