MIRCEA CĂRTĂRESCU: "La ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi".
Preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, ca şi mediile, se-ntrec s-o onoreze post-mortem pe Monica Lovinescu, de care, pe când trăia, nu le-a păsat nici cu spatele. Fireşte, minunata femeie căreia îi datorăm atât a murit la fel ca prea mulţi mari români: bolnavă şi uitată, într-o ţară care nu era a ei. Este soarta dintotdeauna a intelectualului nostru, exacerbată azi de prăbuşirea fără precedent a prestigiului şi puterii intelectuale la noi şi aiurea. Pierdut în provincia lui prăfuită, în exilul interior din care n-a ieşit niciodată, Bacovia scria cuvinte mai mult decât emblematice: „În ţara asta geniile mor/ În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti vestită-n Orient,/ Ţară tristă, plină de umor“. La intrarea în România ar trebui să existe o poartă a infernului deasupra căreia, în loc de „Lasciate ogni speranza“, să fie dăltuite versurile bacoviene.
Câtă vreme trăieşte, intelectualul român e privit cu ostilitate sau cu indiferenţă. Cu ostilitate, cei care încearcă să-şi facă datoria de persoane publice, să îşi îndeplinească menirea de conştiinţă şi memorie a comunităţii, de instanţă etică într-o lume ce, evident, decade moral cu o viteză aiuritoare. Puţine persoane au fost mai terfelite vreodată în spaţiul românesc decât o mână de intelectuali de după Revoluţie, împotriva cărora lichelele despre care vorbea Gabriel Liiceanu s-au dezlănţuit cu o ură viscerală. Pe rând, Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu şi Horia Patapievici, Gabriela Adameşteanu şi Vladimir Tismăneanu, Doina Cornea şi, mai mult decât oricine, Liiceanu însuşi au fost sufocaţi în lăturile naţionale, acuzaţi de toate relele exact de către făptuitorii cotidieni ai acestor rele. Deconcertant este că atacurile